Muzeul Naţional al Agriculturii prezintă:
Vioara
Acest gingaş şi fantastic instrument însumează sute de inovaţii succedate de-a lungul mileniilor, care fac din vioară un produs extraordinar al geniului uman.
Vioara vine din preistorie, născută din arcul neolitic, care servea deopotrivă la vânatul cel trebuincios vieţii, la aprinsul focului şi câteodată ca instrument pentru acompaniamentul melodiilor primitive. Modestul arc este, într-un fel, strămoşul comun al tuturor instrumentelor cu coarde.
Următorul pas a fost amplificarea vibraţiilor sunetelor cu o aşa-zisă cutie de rezonanţă; de pildă, un cilindru din scoarţă de copac, o tigvă de animal sau coaja groasă a unui fruct.
Evul mediu va aduce însă înflorirea instrumentelor cu arcuş – viola şi giga.
În sfârşit, Renaşterea va aduce corolarul tatonărilor empirice, pentru a fixa forma optimă viorii actuale, care nu s-a mai schimbat de patru sute de ani. Pimul leagăn al construcţiei de viori îl constituie ţinuturile Lombardiei.
Până nu demult circula o legendă în care se spunea, de exemplu, că viorile lui Stradivarius cântă atât de cristalin datorită lacului cu care erau vopsite. Iar alta că sonoritatea le este dată de dimensiunile cutiei de rezonanţă, de poziţia căluşului, de esenţa lemnoasă din care este constituită vioara. S-a născut o adevărată mitologie a viorii. S-a constatat că, în lume, doar două regiuni pot furniza lemnul de rezonanţă capabil să întrunească cele mai exigente condiţii: Carpaţii româneşti şi Tirolul elveţian.
Vioara, această ”privighetoare” instumentală, încântă urechile publicului meloman de pretutindeni.
În hanurile de altădată se auzeau frecvent lăutarii cu măiastra lor vioară ce vrăjea călătorii. O astfel de vioară se află în Muzeul Naţional al Agriculturii şi provine din localitatea Mohu, judeţul Sibiu. Instrumentul muzical are patru corzi, cutie de rezonanţă şi arcuş, prezintă, de asemenea, cutie de protecţie şi transport.
Muzeograf Mirela BERBECEL