Muzeul Național al Agriculturii prezintă: Valoarea pierdută a vechilor șezători din satele românești
După terminarea muncilor agricole de toamnă, lumea satelor intra într-o perioadă de repaus relativ, dar, mai ales după Lăsatul Secului de Crăciun, începea sezonul șezătorilor.
Șezătorile erau întâlniri între prieteni sau vecini, cu caracter lucrativ, dar și distractiv, lumea satului îmbinând în mod plăcut lucrul cu distracția. Șezătoarea era o întâlnire unde principala preocupare era legată de industria casnică textilă, torsul cânepii, inului și al lânii se făcea cu mai multă plăcere, cu mai mult spor și în condiții destul de plăcute. Se organizau, de regulă, în zilele lucrătoare, la una sau mai multe case. Ele aveau rol de întrajutorare, când mai multe femei ajutau gazda la tors, operația repetându-se apoi acasă la fiecare dintre participante. Se organizau de regulă seara, iar gazda pregătea pentru acest eveniment mâncare de post, băutură. Casa era dereticată și se puneau mai multe scaune și canapele pentru femeile ce urmau să vină la tors. Odată fixată întâlnirea, femeile porneau cu furca de tors și fusul către casa în care avea loc șezătoarea. Ajunse la gazdă, aceasta împărțea fuiorul pe care îl avea de tors fiecărei participante, în cazul când șezătoarea avea rol de întrajutorare. Când șezătoarea era doar un simplu prilej de întrunire comunitară, fiecare își aducea ceva de acasă de tors. La șezătoare se mai scărmăna lâna, se spuneau ghicitori, zicale, se cânta sau se dansa. Cu această ocazie, copiii învățau colindele pentru anul nou. Fetele mai mari învățau să coasă, să toarcă și să tricoteze. La un moment dat, lucrul înceta și participantele erau servite cu ceea ce a pregătit gazda, în funcție de posibilitățile ei materiale: gogoși, floricele de porumb, fasole iahnie, porumb fiert, băutură. Chiar dacă șezătorile se desfășurau în Postul Crăciunului, aspectul distractiv era tolerat, pentru că, în cadrul lor, copiii și tinerele învățau foarte multe datini și deprinderi utile, se transmiteau informații, era o atmosferă spirituală și relațiile erau armonioase.
Astăzi șezătorile sunt tot mai rare, doar în satele unde se mai păstrează tradiția și în școlile și instituțiile care urmăresc să revigoreze această tradiție.
Muzeograf Fănica Gherghe
Foto: ”Clacă la Tismana”, Al. Bădăuță, România la lucru, 1940