Consider că sărbătorile, fie că trăim la oraș, fie că trăim la sat, sunt prilej de bucurie, de apropiere între oameni, de amintire a celor care nu mai sunt… Sărbătoarea trebuie să conteze, altfel strălucirea ei ar păli, ar interveni uitarea, dezrădăcinarea de trecututul părinților și bunicilor noștri. Îmi amintesc și acum ce îmi spunea mamaia (Maria Berbecel, sat Smirna, județul Ialomița) despre Sf. Ilie: „Sfântul ăsta aduce ploile când e secetă și se plimbă pe cer în carul lui de foc și dă cu biciul în stânga și în dreapta – de aici tunetele și fulgerele – pedepsește oamenii fără credință în Dumnezeu și pe cei care nu îl sărbătoresc cum se cuvine, trimițându-le ploaie cu piatră și fulgere. Dumnezeu nu îi spune niciodată lui Ilie când e ziua lui, ca să nu facă vreo beție și să sfârșească lumea cu potop, fulgere și tunete”. De Sf. Ilie, mamaia ne dădea la toți nepoții mere dulci verzi și parfumate, un gust pe care nu îl voi uita niciodată. Făcuse zece copii, cinci au trăit, cinci au murit. Spunea: „luați de mâncați mere, să fie pomană pentru copilașii mei!”.
Din documentarea mea, iată ce am selectat din cartea lui Gheorghe Secheșan – „Pomul sacru al tradiției românești”, Ed. Universității de Vest, Timișoara, 2021:
„În limba ebraică, Ilie înseamnă Dumnezeul meu e Iehova. El se înscrie, din punctul de vedere al semanticii religioase, în seria figurilor masculine ce se bucură de cel mai mare prestigiu în întreaga Biblie, Hristos și Ioan Botezătorul. Toți trei se pregătesc în pustie, în singurătate absolută, pentru marea și importanta lor misiune. Ilie, de pildă, este hrănit de către corbi, ceea ce reprezintă o trimitere către avariție, sugerând ideea că omul nu trebuie să se lege de bunurile pământești, să adune averi pe care oricum nu le va putea duce cu el în ceruri, după moarte. Aceasta pentru că, fiind hrănit de cele mai nesățioase păsări, corbii, Ilie se mulțumea cu foarte puțin pentru sine.
Sfântul Ilie este, în Panteonul românesc, Zeul Focului și al Soarelui. Este de temut pentru că, spune credința, în dorința sa de a ucide diavolii care se ascund pe pământ, în scorburi, în case cu ferestre deschise pe timp de ploaie, în animale (câini, pisici, capre), Sfântul Ilie trimite fulgere și pot muri chiar oameni, mai ales acei care i-au ignorat sărbătoarea și au lucrat.
Din punct de vedere mitologic, Sânt Ilie ar fi identificat cu zeul de origine iraniană Mithra, cu Helios, din mitologia greacă, și cu Gebeleizis, din mitologia geto-dacă.
Ca divinitate solară și meteorologică, Sântilie provoacă incendiile în verile toride, produce tunetele, fulgerele și trăsnetele în timpul furtunilor, leagă și dezleagă ploile, hotărăște unde și când va da grindină. Ca „personaj profan” (care nu respectă lucrurile considerate sacre) este un om obișnuit: soldat, vânător, agricultor, crescător de animale, negustor de vite. Fiind ispitit și înșelat de Drac, Sântilie omoară mai mulți membri ai propriei familii. Aceste păcate grave sunt ispășite în mai multe feluri. În cele din urmă, Dumnezeu îl iartă, îl trece printre sfinți și îl înalță la cer, într-o trăsură cu roți de foc, la care sunt înhămați doi sau patru cai înaripați. Acolo, pe cer, aleargă printre nori, tună (durduie, duduie, huruie, bubuie), fulgeră și trăsnește în stânga și în dreapta dracii, cu biciul lui de foc. Speriați, aceștia se ascund pe pământ; prin pomi, pe sub streașina caselor, în turlele bisericilor. Dorind să nu-i scape niciunul, Sântilie trăsnește și arborii, oamenii, vitele, casele, bisericile în care s-ar fi ascuns dracii…
…. Tradiția populară crede că Sfântul Ilie va fi trimis, la sfârșitul lumii, să se războiască cu Antihrist; acesta îl va ucide, iar din sângele său va lua foc tot Pământul…
… Femeile nu mănâncă mere și alte fructe până la Sfântul Ilie, când se crede că morții (mai ales copiii), vin pe la casele lor, și de aceea sunt chemați copiii la câte un măr nescuturat până atunci și li se dau mere de pomană. Se duc la biserică, spre sfințire, tot felul de fructe, precum și colaci (Moșii de Sânt Ilie).
Pasărea predilectă a Sfântului Ilie este cocoșul. Obiceiul de a tăia un cocoș în această zi este, în fapt, o jertfă, plăcută Sfântului; se zice că Sfântul Ilie toacă în cer în fiecare noapte, dar nu îl aude nimeni, în afara cocoșilor, care încep apoi să cânte.
Așadar, Sfântul Ilie este o mare sărbătoare, în care gândul se îndreaptă, în egală măsură, către Lumea de Aici, se pregătesc petreceri, nedei (petrecere câmpenească populară de origine pastorală, organizată de obicei cu prilejul unei sărbători sau al unui hram), târguri, dar și către Lumea de Dincolo.
O teorie a apariției credințelor religioase se referă la fenomenele meteo și la frica pe care acestea au imprimat-o oamenilor. Sfântul Ilie pare a coborî dintr-o astfel de zeitate ancestrală, pre-creștină, cu prerogative nu numai de natură climatică, ci și de pedepsire a oamenilor, dacă au greșit cumva dumnezeirii”.
Documentare, Angelica Buzoianu, bibliograf