
Muzeul Național al Agriculturii prezintă:
Presa de carte.
Primele coperți pentru protejarea scrierilor datează din anul 4000 (î.Hr.) în Mesopotamia antică. Pe atunci, oamenii scriau pe tăblițe de lut și pentru a le proteja le așezau într-o formă tip plic din lut, pe care îl decorau cu inscripții și desene. Mai târziu, în timpul civilizației egiptene, în jurul anului 3500 (î.Hr.), s-a inventat papirusul, care a fost obținut dintr-o plantă asemănătoare stufului, care creștea pe malul râului Nil. Pentru a-l proteja, era ținut între scânduri legate cu frânghie. În epoca greacă și romană, se protejau sulurile de papirus în recipiente de lut.
La jumătatea secolului al XV-lea, odată cu introducerea tiparului în Europa, legătoria a început să devină populară. Până atunci, cartea era considerată un obiect cu răspândire limitată, în general se întâlnea la mănăstiri și școli, iar atelierele de copiști erau amplasate foarte aproape de aceste locuri.
La început, presa de cărți a fost confecționată din lemn, apoi din fontă, astfel fiind mult mai rezistentă în timp. Fonta a fost inventată în China, în secolul al V-lea î.Hr., și turnată în matrițe pentru a face pluguri, oale, precum și arme.
O presă de carte din fontă este un obiect greu, cu un cadru arcuit care susține un ax filetat și o placă dreptunghiulară, deasupra unei baze mult mai groasă din același material. Împodobită cu decorațiuni florale, partea superioară este conectată la șurubul central de un mâner superior lat, de asemenea frumos decorat. Placa superioară era decorată, câteodată, cu benzi de culoare roșu stins, dar, în general, a fost vopsită în negru, cu un finisaj de bronz patinat. Inițial, acest dispozitiv a fost folosit pentru a presa împreună foile de carte înainte de legare, apoi, cu evoluția tipografiilor, au fost modificate și utilizate inclusiv la imprimarea în serie a cărților.
Muzeul Național al Agriculturii deține în patrimoniu un astfel de obiect destinat legării cărților.
muzeograf, Teofil Androne