
Muzeul Naţional al Agriculturii prezintă: LULEAUA (PIPA).
Cel mai vechi obiect pentru fumat este luleaua. La ea apelează multe persoane atunci când vor să se relaxeze după o zi stresantă la locul de muncă.
Istoria lulelei (pipei) a început încă din cele mai vechi timpuri. Prima imagine în care apare o pipă îl înfățișează pe Zeul Shiva (3000 I.Hr.). De asemenea, acest obiect a fost găsit și alături de mumii egiptene, iar apoi, în Grecia Antică, era folosită de Hypocrate, „părintele medicinei”, pentru a crea remedii împotriva anumitor boli. Acest obiect de fumat a căpătat o popularitate fulminantă abia începând cu secolul al XVIII-lea. Obiceiul a fost adoptat de foarte multe persoane, iar lulelele (pipele) erau fabricate, la vremea aceea, din fier sau argint. În perioada următoare, au apărut modele rafinate realizate din sticlă.
Tutunul era cultivat și comercializat în Țările Române încă din secolul al XVII-lea, fapt atestat de dările („tutunărit” sau „pogonărit”) și taxele vamale percepute. În perioada domniilor fanariote, se fuma la curțile domnești, fumau boierii acasă sau la plimbare, fuma poporul în cafenele, cârciumi, pe ulițe și în toate părțile. Domnitorii și boierii de rang înalt preferau tutunul turcesc, adus din cetățile de pe malul Dunării, în timp ce boierii mai „nevoiași” se mulțumeau cu tutun „pământean”. Negustorii din Imperiul Otoman au adus la București toate cele necesare delectării și întreținerii viciului populației: mai multe soiuri de tutun, borcane pentru tabac și tabachere. Ritualul era însoțit de „tacâmuri” de fumat (lulele, ciubuce, narghilele), obiecte ale luxului oriental care oglindeau situația ierarhică a boierului.
Termenul de lulea desemna recipientul în care se punea tutunul, în timp ce ciubucul era țeava prin care se trăgea fumul din lulea. Cu timpul, unealta cu țeavă scurtă a luat numele de lulea, iar cea cu țeavă lungă a fost denumită ciubuc. Lulelele de lux erau din lemn de iasomie, de lămâi sau trandafir, decorate cu aur și argint. Muștiucul din chihlimbar era uneori încrustat cu pietre prețioase, iar la capătul celălalt se afla imameaua din os sau piatră. Accesoriile erau, de asemenea, foarte importante, punga de tutun (chisea) și tocul pentru imamea, ambele din mătase, brodate cu fir de aur sau cusute cu mărgele.
Fumatul unei lulele (pipe) reprezintă un întreg ritual, care debutează cu încărcarea tutunului în pipă. Pentru ca luleaua (pipa) să nu se stingă frecvent, iar aerul să aibă o bună circulație, trebuie ca tutunul să fie presat între degete și apoi lăsat să cadă în pipă fără a-l îndesa. De asemenea, curățarea lulelei (pipei) este savurată: după ce pipa se desface, interiorul se curăță cu bumbac special, înmuiat în puțin alcool. Și de exterior trebuie avut grijă, așa că după curățare, luciul se întreține cu puțin ulei de măsline.
Luleaua din imagine aparține Muzeului Național al Agriculturii, prezintă capac din metal cu elemente geo-fitomorfe și este argintat. Partea de sus este confecționată din ebonită și lemn, iar partea de jos din corn. Pe corpul lulelei este înscris ”BRUYERE GARANTIE”.
Sursa: Tudor Dinu, Bucureștiul Fanariot, Humanitas, București – 2020. Vol. III
Muzeograf Mirela Berbecel