Muzeul Naţional al Agriculturii prezintă:
Logodnicul Păsărilor/Dragobetele.
„Dragobetele are rădăcini foarte vechi, fiind sărbătorit chiar de pe timpul dacilor, pentru care acesta era o divinitate asemeni lui Cupidon (al romanilor) și Eros (al vechilor greci). Dragobetele, numit și Năvalnicul sau Logodnicul Păsărilor, fecior chipeș și puternic, aduce iubirea în casă și în suflet. Oamenii de la țară își mai aduc aminte de obiceiul de demult al fetelor și băieților, care, în ziua lui Dragobete, se primeneau în haine curate, de sărbătoare, și porneau cu voie bună înspre pădure, pentru a culege ghiocei, viorele, tămâioasă, pe care le așezau la icoane și le foloseau la diverse farmece de dragoste. Înspre ora prânzului, fetele porneau în goană spre sat, fuga fiecăreia atrăgând după sine câte un băiat, și nu unul oarecare, ci acela care le îndrăgea. De își prindea aleasa, băiatul îi fura o sărutare în văzul lumii, sărutare ce simboliza legământul lor de dragoste pe întregul an de zile. De aici și celebra zicală Dragobetele sărută fetele! Flăcăii, strânși în cete, și fetele obișnuiau ca, în ziua de Dragobete, să își cresteze brațul, în formă de cruce, după care își suprapuneau tăieturile, devenind astfel frați, respectiv surori de cruce. Fiecare tânăr avea grijă ca această zi să nu îl prindă fără pereche, ceea ce ar fi reprezentat un semn rău, prevestitor de singurătate pe întreg parcursul anului, până la următoarea zi de Dragobete. Se mai credea că, în ziua de Dragobete, păsările nemigratoare se adună în stoluri, ciripesc, își aleg perechea și încep să-și construiască cuiburile. Prilej de bucurie și bunăstare, Dragobetele este unul dintre cele mai frumoase obiceiuri străvechi ale poporului român. Probabil că 24 februarie însemna, pentru omul arhaic, începutul primăverii, ziua când natura se trezește, ursul iese din bârlog, păsările își caută cuiburi, iar omul participă și el la bucuria naturii”.
În aprilie 1903, George Coșbuc publică în foaia greco-catolică Unirea, care apărea la Blaj, o poezie cu titlul Cântec de primăvară, în care face un inventar poetic al sărbătorilor din primele luni ale anului, unde este menționată și sărbătoarea Dragobetelui (redau poezia cu ortografia din zilele noastre):
Cântec de primăvară
Cât e iarna cu ninsoare
Stă și doarme calda boare,
Dar Sân-Toadeii-o pornesc.
Haida, să culegem, fete,
Ghiocei la Dragobete
Și brândușe, că-nfloresc.
Și-au să iasă iarăși muguri,
Și pe câmp români cu pluguri,
Va fi cald și va fi bine
Că-ncep zilele de cresc.
Sfântul soare-o iarnă toată
N-a îndrăznit din nori să scoată
Fața sa ‘ngrozit de ger.
Mărțișor însă-l deșteaptă
Căci pădurile-l așteaptă,
Florile și mieii-l cer.
Și-au să vie rândunele,
Și Floriile cu ele,
Paștile cu ouă roșii
Și cu chiot până-n cer.
Stat-au ploile-ncuiete,
Până sfântul Prier dete
Drumul ploilor de sus.
Sari și cântă, Paparudă,
Vino, ploaie, și ne udă
Să răsară grâu nespus,
Cât un pumn să-i fie spicul,
Și de-o-ntra prin grâu voinicul
Să nu-l vezi, s-avem la toamnă
Înmiit de cât am pus.
Mândr-ai fost tu, primăvară,
Mândră ești și mândră iară
Sfântă salcă-n mâni să porți!
Adă hori și adă glume,
Câte cântece pe lume,
Brazde verzi la uși și porți.
Și te-om preamări cu jocuri,
Și pe culmi om face focuri
Închinându-ne puterii
Celui ce-a-nviat din morți.
Surse documentare: „Tradiții și obiceiuri românești”, ed. a III-a, Alias Publishing, 2015; Mihaela Bucin, Otilia Hedeșan, Tudor Sălăgean, Szabó Zsolt, Rodica Zafiu – „Dragobete: cinci deschideri”, ed. Universității de Vest, Timișoara, 2020.
Documentare realizată de Angelica Buzoianu, bibliograf
Fotografii din Colecția Muzeului Național al Agriculturii