Muzeul Național al Agriculturii prezintă:
Lavița
Meșterii satului de odinioară creau obiectele necesare gospodăriilor sătești. Fiecare obiect poartă denumiri arhaice, de care bătrânii satului încă își mai aduc aminte. Unul dintre aceste elemente de mobilier din interiorul locuinței tradiționale este „laița” sau „lavița” – un fel de pat lung, întrebuințat ziua pentru odihnă, iar noaptea pentru dormit, așezat în jurul pereților, cu picioarele bătute în pământ, pentru o mai mare stabilitate, și întâlnită aproape pe tot teritoriul țării noastre. Laița se compune din: spătar, braţe, braţ despărţitor de mijloc, una sau două lăzi, capacele lăzilor, picioare de sprijin, simple sau pictate pe fonduri de culori.
Mobilierul tradițional românesc are un stil propriu, caracterizat prin funcționalitate, simplitate și eleganță a formelor, ceea ce îl definește a fi specific artei populare românești. Lavița era confecționată din scânduri de brad tăiat, rindeluit, scobit, îmbinat tip cep sau cuie.
Lavița este o piesă de mobilier foarte veche și cu o răspândire generală în mediul rural din România. Cele mai simple lavițe erau alcătuite dintr-o blană de lemn de brad, fag, tei, care era proptită între bârnele construcției, ori așezată pe butuci, pe țăruși sau capre din lemn, lipsită de decor și foarte simplă. Doar în zona Moldovei lavițele se terminau cu fruntar sau brațe masive la capete, model luat de la jilțurile bisericești, apoi, în secolul al XIX-lea, în Transilvania și Banat, acestea au fost construite cu un spătar traforat sau crestat. În timp, picioarele au fost înconjurate cu scânduri pentru formarea unei lăzi de depozitare a lenjeriei de pat, a hainelor, uneltelor de tâmplărie.
Dacă privim din perspectiva istorică, putem spune că ornamentica mobilierului românesc tradițional a cunoscut, în trecut, o mare constantă a formelor, a structurilor, a funcțiilor și că, în înfăptuirea ei, s-a îmbinat totdeauna criteriul artistic cu un întins repertoriu de motive străvechi. Spătarul lavițelor se ornamenta prin traforare, scrijelire sau crestare, cu aceleași ornamente pe care le găsim și pe lăzile de zestre. Mult mai târziu, acestea au fost înfrumuseţate cu picturi tradiționale specifice zonei geografice (rozete, cercuri concentrice, flori, brăduți, cruci etc.), realizate prin aplicarea culorilor pe fond maro deschis sau maro închis, preparate din scoarță de arin fiartă în apă cu cenușă. Mai târziu, meșterii au întrebuințat culori mult mai vii pentru accentuarea conturului motivelor florale pictate, obținute din pigmenți naturali. De exemplu, negrul de fum din funingine, cafeniul din coaja de nucă, roșul închis din coajă de arin, galbenul din ramuri de răchită, toate în amestec cu oțet, sare sau gălbenușul de ou, care dă strălucire culorilor. Erau decorate, în general, partea frontală și speteaza, unde putem descoperi organizarea armonioasă a motivelor ornamentale prin repetiția aceluiași element pe întreaga suprafață sau repetiția ritmică ornamentală, dispusă în două sau trei registre pe orizontală.
Muzeul Național al Agriculturii deține în patrimoniu un astfel de mobilier tradițional, care poate fi admirat în expoziția de bază, „La pas prin lumea satului”, în secțiunea interior de casă țărănească, de la etaj.
Muzeograf Teofil Androne