Muzeul Naţional al Agriculturii prezintă:
GRAMOFONUL
Începuturile înregistrărilor sonore datează din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, deşi generarea mecanică a unor serii de sunete a fost posibilă încă din antichitate.
Reproducerea vocii şi a sunetelor ambientale a incitat imaginaţia scriitorilor şi a oamenilor de ştiinţă încă din secolul al XVI-lea. Panurge, un erou al scriitorului Francois Rabelais, a ascultat strigătele, zgomotele unei ”bătălii navale”, după ce au stat captive în gheaţă, acestea s-au dezgheţat. O legendă chinezească povesteşte cum o femeie cu o voce foarte frumoasă a cântat într-un tub de bambus care a fost mai apoi sigilat. Peste generaţii, tubul a fost deschis, iar sunetele s-au auzit perfect şi în ordine, din păcate doar o singură dată.
În anul 1886, Emil Berliner îşi începe lucrul la aparatul său de redat muzica, denumit mai târziu Gramofon.
Astăzi, într-un secol zbuciumat al tehnologiilor informaţionale, puţini sunt cei care-şi amintesc de timpurile când atmosfera de petrecere era încinsă lângă pâlnia magică a unui gramofon.
Ne putem imagina o măsuţă în stil florentin pe care se lăfăie un gramofon din pâlnia căruia răsună vocea lui Zavaidoc.
Constantin Ardeleanu spunea că atmosfera unui vals ameţitor ţi-o redă doar gramofonul cu pâlnie.
Gramofonul din imagine este în patrimoniul Muzeului Naţional al Agriculturii şi provine din Băicoi, judeţul Prahova. Este un obiect folosit pentru reproducerea sunetelor înregistrate pe un disc de ebonită, pe feţele laterale prezintă patru vitralii, iar goarna pentru redarea sunetelor este din alamă.
Muzeograf Mirela BERBECEL