NOAPTEA MUZEELOR – Tur virtual al expoziţiei permanente LA PAS PRIN LUMEA SATULUI

 

EXPOZIŢIA ’’LA PAS PRIN LUMEA SATULUI’’

I – LUCRĂRILE CÂMPULUI

           LA PAS PRIN LUMEA SATULUI este o încununare a manifestărilor expoziţionale ale Muzeului Naţional al Agriculturii, de la începuturile istoriei sale şi până în prezent  şi reuneşte obiecte din toate colecţiile reprezentative,  reconstituind  lumea satului de odinioară, cu instituţiile sale, ateliere, ocupaţii, obiceiuri, tradiţii şi viaţă spirituală.

Expoziţia debutează cu marginea satului, în care sunt expuse secvenţial muncile câmpului pe care ţăranul român le efectua de primăvara până iarna.

Primul sector ilustrează aratul şi semănatul. Sunt expuse obiecte tridimensionale arhaice, precum: plugul de lemn, tăvălugul de lemn, grapa de mărăcini, semănătoarea manuală, căruţa de lemn pregătită pentru muncile câmpului, dar şi obiecte mai evoluate, precum: plugul şi grapa de fier, semănătoarea pe 11 rânduri pentru cereale păioase Edelweiss, tractorul Lanz-Bulldog 7500 de 25 CP şi plugul cu 2 brazde Rud-Sack pentru tractor. Obiectele sunt însoţite de postere reprezentând imagini ca: aratul cu 2 cai, aratul cu 2 boi, semănatul manual, aratul cu tractorul, Cunoscută în tradiţia românească drept lună a mărţişorului sau a echinocţiului de primăvară, martie reprezenta şi pragul de trecere în Anul Nou agrar. De aceea, încă din prima zi a lunii, oamenii îşi căutau uneltele trebuitoare, pregăteau plugul, seminţele pentru semănat, hrăneau bine boii de jug, încheiau tovărăşii cu vecinii, să se ajute la arat. În dimineaţa zilei de 9 martie, zi din calendarul popular suprapusă peste ziua celor 40 de Mucenici în calendarul creştin ortodox, în acelaşi timp şi zi de muncă, dar şi de sărbătoare, se scotea plugul în brazdă. Obiceiul presupunea o serie întreagă de practici. Când bărbatul pleca la arat, gospodina casei stropea cu aghiazmă plugul şi boii sau spărgea un ou în faţa boilor înjugaţi, care purtau la jug un măcinic. Când se ajungea pe câmp la arat, acest colac ritual era luat de la jug, gospodarul îl rupea, o parte o mânca el, o parte era fărâmiţată şi pusă în sămânţa care urma să fie dată în brazdă şi o parte era pusă chiar în hrana animalelor, ca să fie sănătoase tot anul. Spargerea oului în faţa plugului reprezenta o garanţie în plus că aratul va merge bine, că semănatul va fi cu rod, că peste an nu vor fi dăunători ai recoltelor. De asemenea, oamenii aveau credinţa că dacă sparg acest ou în faţa plugului, bobul de grâu se va face „cât oul“.

În  vreme de secetă, ţăranul român apela la ritualuri care să aducă ploaia, precum Caloianul şi Paparudele. Caloianul se numără printre cele mai spectaculoase ritualuri ale oamenilor îndreptate împotriva forţelor naturii. Este una dintre cele mai interesante manifestări folclorice româneşti de tip arhaic. Solul Caloian era trimis pentru a cere divinităţii slobozirea apelor cereşti sub forma ploii sau a cere oprirea acestora. În calendarul popular, Caloianul se practica la o dată fixă, în a treia marţi după Paşte. Se făceau din lut, pânză, paie, smoală sau ceară,  una sau două păpuşi cu chip de copil, care era aşezată într-un sicriaş sau pe o scândură, era împodobită cu coji de ouă roşii păstrate de la Paşte, după care urma desfăşurarea ceremonialului de înmormântare, asemănător celui real. Cortegiul format din copii ce joacă rolurile preotului, bocitoarelor, dascălului, se îndreapta  spre locul de îngropăciune, în holda de grâu, la rădăcina unei cruci sau un loc ferit pe care să nu calce nimeni, un loc a cărui fertilitate a avut de suferit de pe urma secetei. Ceremonialul înmormântării cuprindea şi bocete în care Caloianul este rugat să meargă la Dumnezeu şi să deschidă porţile care ţin închise ploile, altele în care Caloianul este un copil pierdut căutat de mamă prin pădure.

Caloianul este dezgropat din grâu a treia zi, joia, cortegiul se reuneşte din nou, străbate uliţele satului, boceşte Caloianul şi se îndreaptă spre o apă curgătoare pe care este dat. Urmează “pomana Caloianului”, la casa unuia dintre participanţi unde se mănâncă ouă prăjite cu mămăligă şi se bea limonadă. Copiii se joacă şi se udă cu apă, tot pentru aducerea ploilor – similitudine cu obiceiul Paparudei. Oamenii spun că, dacă Dumnezeu vrea, va ploua. Aceste vorbe sunt pline de o seninătate admirabilă, o împăcare cu destinul, o supunere faţă de Dumnezeu de care numai ţăranul român este capabil.

Paparuda. Uneori, în aceleaşi zile, dar şi ori de câte ori era  nevoie, îşi făceau apariţia şi „Paparudele”. Fetiţe desculţe, cu părul despletit, împodobite în jurul mijlocului cu frunze verzi de boziu  şi lipan, cu flori de soc, însoţite adesea de o femeie cu prunc sugar în braţe, bat din palme şi joacă în ritmul incantat al rugii pentru ploaie curată, fără piatră, pentru sănătate şi belşug: „Paparudă, rudă,/ vino de ne udă!/ Cu găleată nouă,/ Dă, Doamne, să plouă!” Oamenii le udă, în mod special pe femeia cu prunc, zicând: „Cum îi curge laptele când alăptează ea, aşa să curgă şi ploaia!” Erau răsplătite, în special, cu alimente: făină, mălai, ouă, brânză etc.

                                                                                                Muzeograf Adrian Stroe

                                                                                                Foto: Ştefan Olteanu

EXPOZIŢIA ’’LA PAS PRIN LUMEA SATULUI’’

II: TREIERATUL

           Dacă aratul şi semănatul marcau momente importante, decisive, în cadrul muncilor agrare, iar pentru reuşita lor erau necesare o serie de ritualuri magice, de respectare a unor interdicţii, seceratul, treieratul şi vânturatul însemnau împlinire şi încheiere şi se desfăşurau în lunile de vară, luni cu o încărcătură magică densă, ce se constituiau într-o perioadă decisivă pentru asigurarea pâinii cea de toate zilele. Din zori şi până-n noapte, cu “Doamne ajută!” mereu pe buze, ţărani aparţinând mai multor generaţii au secerat şi treierat în acelaşi mod, veacuri de-a rândul. Pentru ilustrarea acestor momente, în expoziţie se regăsesc obiecte tridimensionale arhaice, precum secera, coasa, palamarca, îmblăciul, grebla, furca, tăvălugul de piatră, toate alcătuind o arie de treierat deosebit de sugestivă, dar şi unelte moderne, exponente ale introducerii maşinismului în agricultura românească, precum: secerătoarea Massey-Harrys fabricată în S.U.A., în 1938, locomobilul Grossman-Rauschenbach-Budapest, fabricat în Ungaria, în 1891, sau vânturătoarea Rieger, fabricată la Sibiu, în 1948.

Recolta nouă/secerişul este deznodământul scenariului „dramei agrare”, cum numeşte Mircea Eliade ciclul muncilor agricole. „Seceratul se efectua în doi timpi: ziua pe soare şi noaptea pe lună plină. Prima tehnică de secerare era cea obişnuită pentru nevoile alimentare; a doua tehnică era magico-mitică.” (Vulcănescu, p.555)

În mentalitatea arhaică, spiritul grâului se refugia, în timpul seceratului, în ultimele spice; de aceea acestora li se acorda o atenţie specială: erau lăsate pe loc („mama pământului”, „barba pământului”, „barba ogorului”, „sporul locului”, „barba lui Dumnezeu” ş.a.) sau erau aduse acasă (mănunchi, snop) ori sub forma unui obiect ritual („cunună”, „cruce”, „peană”, „buzdugan”). Se păstra pe hambarul cu grâu, la grinda casei, la icoană; „la un loc curat”.

„Când ieşi primăvara la plug, scuturi grâul din cunună-n holdă şi o bagi sub brazdă. (…)  Puneai tămâie, dădeai roată de trei ori la car, luai un ou înainte de a ieşi din ocol şi-l spărgeai între boi, de jug. El sta înapoia carului… Boambele le băgai prin hălălalte, iar cununa o băgam sub brazdă; aşa s-o pomenit din hăialalţi oameni bătrâni.” (Oprinescu Alexandru, 56 ani, Socet, Hunedoara, 1988)

„Buzduganul se făcea pentru cel ce termina primul de secerat şi era oleacă mai înstărit. După secerat, oamenii care aveau mai multă semănătură, adunau oameni mulţi şi tineret (clacă).

 Seara se adunau la marginea lanului şi alegeau spicele mai frumoase, pentru buzdugan. Apoi împleteau. Când terminau, înspre seară, îl îmbrăcau pe  Buzdugan  într-o cămaşă românească, fără şerpar şi  fără laibăr. Mergea înaintea tuturor cu buzduganul în faţă. Pe uliţă, erau pe la porţi femei, oameni, copii … aşteptau buzduganul. Unu cu cupa, cu căldarea… udau buzduganul, la anul să fie şi mai bogat. Lumea care mergea în urma lui cânta  Cântarea buzduganului. O cânta de 5-6 ori din câmp până acasă. Gazda îi aştepta cu pită de casă făcută în ziua aceea, cu vadra de vin.

Când intrau în curte, cel cu buzduganul înconjura masa de trei ori, lovind de fiecare dată în colţurile mesei cu buzduganul, fără să spună nimic. În acest timp oamenii din curte se aşezau roată. Apoi îi da buzduganul la gazdă zicând:  Nea (…) am gătat de-a secera. Îţi dăm buzduganul să-l păstrezi cu cinste până la anul.  Făcea o gaură în pită şi-l împlânta. 

Gazda mulţămea: Mulţumesc feciori şi fete că m-aţi ajutat şi-am terminat şi vă poftesc la anul să veniţi tot la mine. Pe masă: pită, slănină, hencleşe (hencleşe – aluat de cozonac întins, uns cu ou şi unt). Scoteam vin. Apoi, joc. Buzduganul era păstrat până la anul următor când se organiza fie la acelaşi, fie la altcineva; se întreceau care să termine primul şi era o mândrie. Îl agăţa la icoană. (Bogdan Marioara, 49 ani, Mohu, Sibiu, 1994)

Sunt şi alte obiceiuri, precum ofranda din prima recoltă. Poate fi o pâine oferită primului trecător, un colac împletit care se scufundă în fântână şi, apoi, se împarte copiilor, o prescură dusă la biserică.

                                                                             Muzeograf Adrian Stroe

                                                                                                Foto: Ştefan Olteanu

Expoziţia ,,LA PAS PRIN LUMEA SATULUI “

III: DEPOZITAREA PRODUSELOR

             După recoltatul şi treieratul cerealelor, păstrarea recoltei reprezintă o însemnătate primordială pentru asigurarea resurselor de trai, dar şi pentru asigurarea seminţelor necesare semănatului. În aceste situaţii, ţăranul a căutat întotdeauna să aibă cele mai adecvate mijloace de depozitare şi păstrare a recoltei.

Muzeul Naţional al Agriculturii deţine o colecţie de hambare reprezentativă, atât sub raport tipologic, cât şi al zonei etnografice de provenienţă: Ţinutul Pădurenilor, Mărginimea Sibiului, Maramureş, Crişana, Muntenia, Oltenia, Bucovina. Ea conferă cercetării de specialitate şi o imagine impresionantă a unităţii de fond a culturii populare europene.

Câteva elemente tridimensionale reprezentative ale acestei colecţii sunt enumerate succint în continuare.

Coşurile pentru cereale erau confecţionate din împletirea de nuiele, ce erau fixate uneori pe anumite platforme de lemn sau cadre; împletitura trebuie să fie lipită, dar şi bine îndesată, în special în interior (câteodată şi în exterior), cu un strat de lut amestecat cu bălegar de cal sau cu pleavă. Această tehnică a împletitului constituie o adevărată artă ce face parte din cele mai vechi meserii ale omului, iar pentru a confecţiona diverse vase din fibre din plante prin împletire simetrică nu era necesar a se folosi nici o unealtă. Au forme foarte interesante şi denumiri zonale (târne, ţarcuri pentru bucate, coşuri, jigniţe), constituind un aspect general de creaţie spontană, neregulată, dar armonios proporţională.

Buduroaiele sunt hambare din trunchiuri de copac scobite în interior, răspândite spre Pirinei şi Alpi, dar şi în zona carpatică – înfăţisând mici deosebiri, legate de materia primă pe care au avut-o la îndemână locuitorii. Pe meleagurile noastre, ele se construiau din trunchiuri de plop, brad, salcie etc, prin arderea miezului, apoi pereţii erau neteziţi cu ajutorul unei barde. Sunt de diverse dimensiuni şi poartă denumiri precum: ,, ştiubee“, ,,uleie”, ,,buduroaie”.

Hambarele, lăzile sunt cunoscute în toate zonele forestiere ale Europei, construite în sistemul de piloni prin îmbinare în ,,pană şi uluc” (,,nuth şi feder”): în cele patru picioare masive se montează pereţii şi fundul la o distanţă mai mare sau mai mică deasupra solului, cu ajutorul unor şanţuri realizate cu horjul. Capacul poate fi dispus fie plan sau în două  pante (asemănător cu sarcofagul grecesc sau roman), conţine două laterale groase, ce acţionează mişcarea de deschidere a capacului; rotirea se face în jurul unui pivot prelungit în partea de sus a laturii cutiei. Stabilitatea întregii piese este asigurată de câteva cuie (cepi) de lemn.

Ca şi piesă semnificativă ce aparţine patrimoniului Muzeului Agriculturii se regăseşte un Hambar datând din anul 1680,  cioplit cu barda, din lemn de fag, îmbinat în ,,pană şi uluc”, lucrat cu o unealtă specifică numită cuţitoaie, fiind consolidat prin cuie de lemn; capacul este plat, având capetele executate prin operaţia de chertare cu cuţitoaie. Provine din localitatea Socet, judeţul Hunedoara.

Denumirea de hambar  este generalizată aproape în toată ţara, fiind asociată cu diverse denumiri zonale (hâmbare, lăzi, lădoaie, racle, tronuri, săcrie de bucate, sâsâiacuri, găbănaşe).

Acest sector muzeal care cuprinde depozitarea produselor este o parte a expoziţiei ,, LA PAS PRIN LUMEA SATULUI ” deosebit de sugestiv, el putând fi un bun ghid de prezentare atât pentru specialiştii consacraţi, cât şi pentru generaţiile tinere care vor păşi pragul Muzeului Naţional al Agriculturii.

Muzeograf Claudiu Şerban

Foto: Ştefan Olteanu

 

Expoziţia ,,LA PAS PRIN LUMEA SATULUI “

IV: PLUGARI DE SEAMĂ AI BĂRĂGANULUI

– Dumitru N. Seceleanu –

 Muzeul Naţional al Agriculturii, prin expoziţia “La pas prin lumea satului” aduce, încă o dată,  omagiu unor personalităţi ale agriculturii din România care şi-au pus viaţa în slujba ţării şi a neamului românesc. Încercăm, prin aceste articole, care pot fi considerate şi o invitaţie lansată cititorilor ziarului “Ialomiţa” şi nu numai de a veni la muzeu, să cinstim memoria acestor “plugari de seamă” ai României: Dumitru N. SECELEANU, Aureliu I. POPESCU, Aurelian P. PANĂ, Nicolae D. CORNĂŢEANU, ale căror opere, adevărate  lecţii de viaţă, ne pot inspira şi determina să ne regăsim reperele. Prin tot ceea ce au întreprins, prin lucrările lor de agronomie, economie, sociologie, dublate de activitatea politică, s-au remarcat ca promotori ai dezvoltării ştiinţei agricole moderne, fiind recunoscuţi de lumea academică şi de societăţi internaţionale, pentru meritele lor deosebite.

Folosind ca sursă de inspiraţie documente, fotografii, cărţi din arhiva Muzeului Agriculturii, am intrat în viaţa acestor deschizători de drumuri, redescoperind ceea ce nu trebuie nicicând pierdut: onoarea, pasiunea, curajul, sacrificiul, dragostea de ţară, puterea de a o lua din nou de la capăt, frumuseţea neştirbită de timp a unor oameni care au mers înainte cu fruntea sus pe CALEA vieţii.

D.N. SECELEANU (1857-1932)  face parte din a patra generaţie de Seceleni, „neam de oieri ce au coborât în Vechiul Regat muşcaţi de patima muncii”. Născut la 23 noiembrie 1857, în localitatea Botoşu, judeţul Buzău, Dumitru Seceleanu urmează şcoala comercială la Braşov, dar se întoarce acasă, în 1875, la vârsta de 18 ani, pentru a-şi ajuta tatăl, de la care deprinde  “meseria grea a plugăriei şi a creşterii vitelor”. În 1879, Dumitru N. Seceleanu se înscrie voluntar şi întreţine, “pe spesele lui”, un întreg escadron de călăraşi, fapt ce îi conferă un adevărat blazon nobiliar. De la 31 de ani începe să facă afaceri pe cont propriu, arendând moşia Iazul din judeţul Ialomiţa, de 8.000 de pogoane, pentru ca peste 25 de ani să ajungă la 75.000 de pogoane, exploatate în arendă sau în regie. A avut grijă şi de moşiile Călăraşi-Lichireşti (14.000 de pogoane), Bucu, Slobozia (amândouă de 45.000 de pogoane). În 1913 ia moşia Mărculeşti din Ialomiţa, la licitaţie, de la Tribunalul Buzău.

După câteva încercări, constată că solului secetos din Bărăgan i se potriveşte cel mai bine un soi de grâu “bătrân” adus din Oltenia, “din care, selecţionat şi bine lucrat, am făcut o sămânţă de prima calitate, şi ca culoare, şi ca greutate, şi ca rezistenţă, pentru climatul nostru”. Prin muncă, dedicare şi perseverenţă, însuşindu-şi cunoştinţe temeinice în ceea ce priveşte cultura solului, reuşeşte să transforme pustiul Bărăganului “într-una din cele mai mănoase câmpii ale ţării”. A fost unul dintre cei mai mari crescători de vite din ţară, iar oile lui din rasa Ţigaie erau productive şi rezistente la boli. Aclimatizează rase de cai, aduse din stepele Rusiei, şi le încrucişează cu calul ialomiţean. Creşte porci din rasa Mangaliţa, vaci pe care le-a încrucişat cu tauri aduşi din Franţa şi Elveţia, albine, viermi de mătase, păsări. Introduce sistemul de irigaţii, folosindu-se de apa râului Ialomiţa şi de apa unui puţ de 56 m adâncime, din zona Mărculeşti. Plantează viţă-de-vie americană altoită, cu varietăţi de vinuri superioare, înfiinţează una dintre cele mai mari pepiniere de pomi roditori din ţară.

S-a ocupat şi de industria casnică; “aveam un atelier în care lucrau 60 de fete ţărance, sub conducerea a trei maestre, lucrătoare diplomate. Lucram covoare admirabile din lâna oilor mele. Cu această ocazie, învăţau fetele şi vopsitoria şi economia casnică, bucătăria”.

În 1894 pune bazele primului sindicat agricol din Ialomiţa, a cărui eficienţă s-a văzut fără întârziere: în 1899, după trei ani consecutivi de secetă, sindicaliştii au obţinut un moratoriu la plata datoriilor către stat şi credite noi, scadente după trei ani. Pentru consolidarea sindicatului, el creează o bancă, cu sediul la Bucureşti, dar se prăbuşeşte, iar odată cu ea şi averea lui Dumitru Seceleanu.

Participă la numeroase expoziţii naţionale şi internaţionale, iar în calitate de senator conservator şi preşedinte al Uniunii Sindicatelor Agricole, este rugat de Regele Ferdinand, în anul 1918, să îi convingă pe  marii proprietari “să primească exproprierea, căci Majestatea Sa Regală a făgăduit pământ soldaţilor de pe front…”.

În 1910 îi paralizează mâna dreaptă. Toate somităţile medicale ale vremii, consultându-l, nu i-au dat nicio şansă de vindecare. Astfel că începe, răbdător, un tratament cu împachetări de nămol de la Amara. Rezultatul a fost aşa de spectaculos, încât se decide să exploateze această „minune”, cum a numit-o dr. Aurel Babeş. Timp de 15 ani a făcut să funcţioneze acolo mai multe instalaţii, a construit barăci, corturi, cabine, a încălzit apa pompată din lac cu motorul unei maşini de treierat. Pentru un leu de baie, mii de oameni s-au tămăduit, graţie iniţiativei sale.

A fost şi un mare filantrop, “un model desăvârşit pentru generaţiile cari vor urma”, ajutând, la modul cel mai discret, tineri cu dragoste de învăţătură să îşi desăvârşească studiile în străinătate.

În 1924, fondează Şcoala de Agricultură de la Mărculeşti, una dintre cele mai înzestrate şi prospere şcoli de agricultură din ţară; “… am constatat că ţăranul nostru este foarte deştept şi cuminte, dar îi lipseşte o mică cultură, pentru a deveni un om desăvârşit”.

Muzeul Naţional al Agriculturii deţine în patrimoniul său 74 de documente (scrisori, fotografii, planuri de hotărnicie, publicaţii, jurnalul manuscris al lui Dumitru N. Seceleanu etc.), o parte dintre acestea fiind valorificate în lucrarea „Dumitru N. Seceleanu. Documente inedite”, Editura Orient-Occident Bucureşti, 1997, ce se poate achiziţiona de la standul cu vânzare al muzeului, la preţul de 30 de lei. De asemenea, tot de la standul Muzeului Agriculturii pot fi achiziţionate cărţi poştale alb-negru, la preţul de 2 lei, cu imagini reproduse din albumul: „Fraţii D. şi N. SECELEANU – Vederi din gospodăria de pe MOŞIILE SLOBOZIA ŞI CIOROIU, JUDEŢUL IALOMIŢA”, alcătuit cu ocazia Expoziţiei jubiliare Bucureşti, 1906.

                 Angelica Buzoianu

Expoziţia ,,LA PAS PRIN LUMEA SATULUI “

IV: PLUGARI DE SEAMĂ AI BĂRĂGANULUI

– Aurelian P. PANĂ –

România nu a avut parte niciodată de răsfăţul bunăstării. În schimb, a avut oameni, oameni adevăraţi, care şi-au trăit viaţa frumos, care au fost tot timpul în căutarea şi împlinirea unui vis.

Mai dăm o filă din istoria zbuciumată a acestui neam şi vorbim astăzi despre Aurelian P. Pană, cu speranţa că, poate, vreodată, vom reuşi să descoperim leacul împotriva tendinţei de a nu ne preţui valorile, împotriva ipocriziei, imposturii şi urii, prezente şi acum, la fel ca şi atunci, în viaţa noastră.

Aurelian P. PANĂ (1880 – 1951) este un alt plugar de seamă al Bărăganului, harnic, erudit, iubitor de pământ şi de oameni, dedicat agriculturii, preocupat permanent de progres, este cel care a adus tehnica modernă din occident pentru a exploata solul românesc.

S-a născut la Marsilieni, judeţul Ialomiţa, locul unde se stabiliseră părinţii săi, originari din Satulung – Săcele, judeţul Braşov. Studiile superioare le-a făcut la Facultatea de Ştiinţe din Paris (Sorbona), luând trei licenţe: în botanică, zoologie şi geologie (1900–1904). Se specializează în America.

După terminarea studiilor de la Paris, A. P. Pană face agricultură pe moşia tatălui său, în comuna Viziru, judeţul Brăila, până în 1909, iar din 1910 face agricultură pe moşia proprie de la Frăţileşti, judeţul Ialomiţa.

În 1913 participă la campania din Bulgaria, având gradul de sublocotenent, şi în primul război mondial (1916–1918) luptă la Mărăşeşti, în Regimentul 3 Artilerie. A trecut în rezervă cu gradul de căpitan.

În 1905 devine membru activ al Societăţii de Ştiinţe din Bucureşti;  în 1910 este membru al Sindicatului Agricol Ialomiţa, iar din 1922 devine preşedinte al acestui sindicat; în 1935 este ales preşedinte al Institutului Naţional de Export; în 1938 este delegat de Ministerul Agriculturii şi Domeniilor pe lângă Direcţia Porturilor în vederea construcţiilor de silozuri; din 1939 este membru în Consiliul Permanent al Agriculturii; este ales membru al Institutului de Ştiinţe Sociale al României şi preşedinte al Academiei de Agricultură; în calitate de tehnician, este ales, în 1941, subsecretar de stat la Ministerul Agriculturii şi Domeniilor şi în 1942 ca ministru delegat, la acelaşi minister; din 1942 până în 1943 a funcţionat ca ministru al Agriculturii şi Domeniilor, de unde a refuzat salariul, sumele prevăzute în buget pentru funcţia sa vărsându-le în caseta ministerială, din care acorda ajutoare funcţionarilor ministerului.

În 1934, face o călătorie de documentare în Statele Unite ale Americii, unde studiază, mai ales, cultura porumbului. Din America aduce două cufere pline cu ştiuleţi de porumb pe care îl cultivă în Bărăgan şi în Balta Ialomiţei, cu un randament foarte bun. A. P. Pană a fost cel care a folosit primele combine din România.

Donează o clădire, proprietate a sa de pe Moşia Frăţileşti, pe care o şi recondiţionează şi o utilează cu tot necesarul, spre a servi drept şcoală şi locuinţă a Dirigintelui. Pentru a frecventa cu regularitate şcoala, îi trimitea zilnic pe copiii salariaţilor săi, cu o căruţă, la Şcoala din Frăţileşti. Drept răsplată pentru serviciile aduse învăţământului, Regele Ferdinand îi conferă brevetul cu medalia „Răsplata muncii pentru construcţiuni şcolare clasa I-a” (10 mai 1925).

De asemenea, a făcut numeroase donaţii Mănăstirii Cheia, judeţul Prahova, în 10 noiembrie 1928, primind de la stareţul acestei mănăstiri o scrisoare de mulţumire, pentru donaţia de 12.000 lei, cu care „am luat 20 saci porumb”.

Activitatea sa militară, dar şi civilă a fost răsplătită cu diverse ordine şi medalii: Medalia Jubiliară Carol I (1906), Medalia „Avântul Ţarei pentru că a luat parte la campania din 1913”, Crucea Comemorativă a Războiului 1916–1918, cu baretele Dobrogea – Bucureşti – Mărăşeşti (Decret 1744/7 iulie 1918), Răsplata muncii pentru Învăţământ clasa I (1923),  Medalia Victoria a marelui războiu pentru civilizaţie 1916-1921, (1924), Meritul Agricol în grad de comandor (1932); prin Decretul dat la Sinaia, de către Regele Mihai I, la 7 noiembrie 1941, A. P. Pană este numit membru al Ordinului Coroana României în gradul de Mare Ofiţer;  primeşte medalia de bronz, conferită de Epitropia Aşezămintelor Brâncoveneşti (1938).

La 22 decembrie 1948, Aurelian P. Pană este trimis în judecată „pentru faptul de a fi săvârşit crimă contra păcii”, că a subordonat „agricultura Ţării Româneşti necesităţilor Germaniei hitleriste. Că numai aşa s-a ajuns să cultivăm soia, un produs neutilizat de poporul nostru şi neutilizabil în industria noastră, punându-se astfel complet la dispoziţia Germaniei din acea vreme şi la bunăvoinţa acesteia de a cumpăra, sau nu, un produs cu care nu avem ce face…”

Astfel, Curtea Bucureşti Secţia a IV-a Penală, prin Deciziunea Penală nr. 123 din 19 ianuarie 1949, condamnă pe Aurelian Pană „român, de 68 ani, în prezent deţinut preventiv în Penitenciarul Văcăreşti să sufere 10 ani închisoare corecţională. …Condamnă pe acuzat la degradare civică pe timp de 10 ani. …ordonă confiscarea averii acuzatului în folosul Statului…obligă pe numitul acuzat să plătească 2.000 lei cheltuieli de procedură”.

Aurelian P. Pană a fost deţinut la închisoarea Gherla, unde a şi decedat la vârsta de 71 de ani.  După cum scria fiul său, ing. Corneliu A. Pană, „fără să i se poată îndeplini ultima dorinţă: să fie incinerat, cenuşa să fie amestecată în pământul Bărăganului şi pe acel loc să se semene grâu…”.

Într-un reportaj din 31 octombrie 1945, orele 21,  la Radio România se spunea: „…Am întrebat pe Trandafir Cioară, ţăran fără pământ, un membru al Comitetului pentru Expropriere. <<De ce aţi lăsat trădătorului de ţară Aurelian Pană 150 de hectare?>> Şi ne-a răspuns: <<O fi el trădător de ţară, dar el şi fiii lui au ostenit pe acest pământ. Feciorii lui au învăţat plugăritul în America. Ei ştiu a munci pământul mai bine decât noi. De aceea, cu toţii, am hotărât să le rămână 150 hectare drept fermă model>>”.

                         Angelica Buzoianu

Expoziţia ,,LA PAS PRIN LUMEA SATULUI “

IV: PLUGARI DE SEAMĂ AI BĂRĂGANULUI

– Aureliu I. Popescu –

 Mulţi dintre oameni au toată viaţa iluzia măreţiei, socotind că sunt cei care au lăsat urme adânci în destinul “celor mărunţi”.  Grijile de zi cu zi, timpul ce trece implacabil peste noi, senzaţia că am ostenit toată viaţa şi nu ne-am ales cu nimic, nu trebuie să conducă la vrajbă, ci, dimpotrivă, este important să înţelegem că viaţa nu trebuie să fie perfectă pentru a putea fi fericiţi.

Astăzi ne vom aduce aminte de Aureliu I. POPESCU (1898–1967), un OM care a înfruntat vremurile având drept arme: raţiunea, demnitatea, principiile morale, ştiinţa, tenacitatea, responsabilitatea propriilor acte, un OM pentru care măreţia nu a fost  o iluzie, ci a demonstrat,  prin formaţia sa intelectuală, prin spiritul său, prin ceea ce a publicat şi a clădit, că România şi Occidentul pot comunica de pe poziţii de forţă egale. Cea mai elocventă caracterizare a lui A.I. Popescu o face poetul Adrian Maniu, în dedicaţia  din volumul de poezii “Versuri”, Bucureşti, 1938: “D-sale D-lui Ion Aurel Popescu – suflet iubitor al câmpului şi al cărţilor, cu recunoştinţă pentru prietenia ce uneşte hărnicia lui de visurile noastre”.

La 5 ani rămâne orfan de tată, funcţionar în Ministerul Lucrărilor Publice, fiind crescut de mamă, care era croitoreasă. Urmează Şcoala primară şi Liceul “Matei Basarab”, la Bucureşti.

Şi-a satisfăcut serviciul militar, a luat parte la primul Război Mondial, ieşind cu gradul de sublocotenent în rezervă. Se angajează funcţionar la Ministerul Finanţelor, până în toamna anului 1919. Între anii 1919–1923 obţine o bursă la Şcoala de Ştiinţe Economice din Londra (London School of Economics and Political Sciences), după ce, în prealabil, a învăţat limba engleză singur. Pe perioada cursurilor s-a întreţinut spălând vase, dând meditaţii şi făcând traduceri. În 1923 şi-a dat licenţa, clasându-se al treilea. Colaborează cu diverse publicaţii englezeşti – “The New Statesman”, “The Nation”, “The Manchester Guardian” etc., precum şi cu publicaţii româneşti – “Ideea Europeană”, “Independenţa Economică”, la aceasta din urmă devenind şi redactor (1923-1926). În perioada 1926-1929 este bursier al Fundaţiei Rockefeller, la Columbia University din Statele Unite ale Americii. Evoluţia sa este una rapidă, astfel că în anul 1929 este numit ataşat comercial la Paris, unde, datorită muncii sale laborioase, Guvernul francez îi conferă brevetul de ofiţer al Legiunii de Onoare (1931), iar Ministerul de Industrie şi Comerţ al României îl avansează consilier economic la Legaţiile din Paris şi Londra (1931-1933). Tot atunci, devine membru în Corpul Profesoral al Institutului de Înalte Studii Agrare din Paris. Primeşte importante distincţii şi în ţară: Crucea comemorativă a războiului (1922), Răsplata Muncii pentru Învăţământ cls. I (1930), Ordinul “Steaua României”, în grad de ofiţer (1930), Ordinul “Coroana României”, în grad de comandor (1933). Tot în 1933, Majestatea Sa Regele Carol al II-lea îi conferă Brevetul Medaliei “Meritul Comercial şi Industrial”, clasa I. Este numit secretar general la Ministerul de Industrie şi Comerţ, iar în perioada 1933–1935 este director general la Monopolul Alcoolului din cadrul Ministerului de Finanţe. În anul 1934, obţine licenţa la Academia de Înalte Studii Comerciale şi Industriale.

Căsătoria, în 1934, cu pictoriţa Lelia Urdărianu, descendenta unei vechi familii boiereşti, cea a Urdărienilor, originară din Gorj – pe linie paternă şi a unei familii de origine franceză Lapommeraye – pe linie maternă, şi moştenitoare a Domeniului Perieţi, îi schimbă radical viaţa. Renunţă la cariera de înalt funcţionar, datorită conflictelor cu concepţiile politice ale vremii, şi se retrage la Ferma Perieţi, unde, valorificând experienţa dobândită în ţară şi străinătate şi ajutat de soţie, pune bazele Fermei Model Perieţi, considerată de specialiştii acelor timpuri ca fiind “cea mai mare fermă producătoare de seminţe de legume şi flori din Europa de Răsărit”. În Monitorul Oficial din 25 noiembrie 1946, apare în mod oficial recunoaşterea fermei din Perieţi, ca FERMĂ MODEL. Declararea ca fermă model s-a realizat în urma unui control amănunţit făcut de experţi ai Ministerului Agriculturii şi Domeniilor, care, în raportul lor, menţionau: “…ferma Perieţi, proprietatea dlui Aureliu Popescu, poate servi drept model chiar peste graniţa ţării noastre. Felul cum Dsa înţelege a munci şi exploata ferma merită atenţia tuturora…”.

Prin Decretul de naţionalizare Nr. 83/2.03.1949, Ferma Model Perieţi este desfiinţată. Considerat când “jidan”, când “comunist”, când criminal de război, arestat în mai multe rânduri, dus la muncă la Canal, lucrând ca muncitor necalificat, zugrav zilier, Aureliu I. Popescu, sărac, surd şi grav bolnav de inimă se stinge din viaţă la vârsta de 69 de ani.

De la standul cu vânzare al Muzeului Naţional al Agriculturii, puteţi achiziţiona albumul „Domeniul Perieţi. Exploatare agricolă şi horticolă”, Colecţia Bibliotheca Romaniae Agriculturae, Seria Din istoria exploataţiilor agricole din România, Ed. Orient-Occident, Bucureşti, 1997, la preţul de 25 lei, Broşura – „Perieţi, odinioară – Punctul de vedere al istoricului Dr. Georgeta Filitti”, Ed. Star Tipp, Slobozia, 2002, la preţul de 3 lei, precum şi cărţi poştale, la preţul de 1 leu, legate de Ferma Model Perieţi şi personalitatea lui A.I. Popescu.

                 Angelica Buzoianu

Expoziţia ,,LA PAS PRIN LUMEA SATULUI “

IV: PLUGARI DE SEAMĂ AI BĂRĂGANULUI

– Nicolae D. Cornăţeanu –

 Oricât de puţin ar însemna astăzi, în noianul preocupărilor noastre zilnice şi în aceste vremuri tulburate de atâtea frământări şi contradicţii, avem datoria morală să amintim de un alt “plugar de seamă al Bărăganului” – Prof. dr. Nicolae D. CORNĂŢEANU, despre care academicianul Constantin C. Giurescu spunea că: “… a fost un pasionat agricultor, un om de ştiinţă, ce a căutat să găsească formele cele mai bune care să sporească bogăţia pământului nostru. A fost un profesor remarcabil, împărtăşind cunoştinţele sale şi dragostea sa de ogor, tinerilor care vedeau în el nu numai un învăţat, dar şi un prieten mai mare, atent la aspiraţiile şi gândurile lor, şi, deopotrivă, la grijile şi nevoile lor. A fost un patriot, iubindu-şi ţara şi oamenii ei. Istoria, această ultimă judecătoare, îi va înscrie numele printre oamenii de seamă ai ogorului românesc…”

Nicolae D. CORNĂŢEANU (1899 – 1977) a absolvit liceul din Tulcea, urmând apoi Şcoala Superioară de Agricultură de la Herăstrău, pe care a terminat-o în 1923. Datorită meritelor sale, obţine din partea Ministerului Agriculturii o bursă în străinătate. Se înscrie la doctorat în 1923, la Universität für Bodenkultur Wien. Cea mai mare greutate întâmpinată a fost recunoaşterea unui învăţământ agricol superior în România. A obţinut titlul de doctor în ştiinţe agricole, cu teza: “Importanţa şi rentabilitatea creşterii vitelor în România, după reforma agrară”. În toamna anului 1925 se înscrie la Politehnica din Zürich, pentru a participa la cursul profesorului Ernst Laur, unul dintre eminenţii agrarieni ai acelor vremuri. În 1928 participă, la Berlin, la cursurile de economie agrară de la o mare şcoală, aflată sub conducerea profesorului Friedrich Aereboe. În 1935 obţine bursa Fundaţiei Rockefeller, fundaţie ce acorda burse în mai multe ţări. Vreme de un an studiază organizarea agriculturii americane din marile regiuni din Statele Unite ale Americii. Din 1936 până în 1949, este numit “prin chemare” profesor de economie şi politică agrară la Şcoala Superioară de la Herestrău, care ulterior s-a transformat în Academie de Înalte Studii Agronomice, apoi în Facultate de Agronomie în cadrul Politehnicii Bucureşti, în locul prof. N. O. Popovici–Lupa, care ieşise la pensie. În 1927–1928 a înfiinţat Oficiul de Contabilitate Agricolă, sub egida şi subvenţionarea Uniunii Camerelor de Agricultură. A ţinut o serie de cursuri practice cu inginerii de la camerele de agricultură, dar şi cu ţăranii. Deşi lumea era foarte sceptică cu privire la aceste cursuri, N. D. Cornăţeanu a reuşit să atragă o serie de ţărani, cu care a izbutit să introducă contabilitatea ţărănească în gospodăriile lor, după cum el însuşi spunea. Din 1930 până în 1948 a preluat conducerea secţiei de economie rurală din Institutul de Cercetări Agronomice al României, aflat sub conducerea profesorului Gheorghe Ionescu-Şişeşti. A participat la toate congresele de agricultură, apărând interesele agriculturii. La Congresul Internaţional din Bucureşti, în 1928, arăta că “România era cu cea mai mică putere de cumpărare în agricultură, din cauza unei industrii care, la adăpostul zidurilor vamale, ne dădea produse industriale foarte scumpe”.

În 1929 înfiinţează organizaţia profesională Liga Agrară, cu scopul de a apăra interesele agriculturii. Cei care au răspuns cu mare însufleţire la această chemare profesională au fost, în primul rând, ţăranii bănăţeni. Partidele politice au atacat cu vehemenţă această organizaţie.

În 1931, sub guvernul lui Nicolae Iorga, a fost ales deputat. În această calitate a susţinut interesele plugarilor, viticultorilor şi pomicultorilor, care, deşi făceau politică militantă în partidele din care făceau parte, nu găseau, totuşi, sprijinul de care aveau nevoie. Între anii 1936– 1942, ţine cursul de Economie a Agriculturii la Şcoala Superioară de Război. În 1938 este ales preşedinte al Societăţii Inginerilor Agronomi, iar în 1939 secretar general al organizaţiei politice pentru agricultură şi muncă, Frontul Renaşterii Naţionale. Tot în 1939 este chemat să conducă Ministerul Agriculturii, în calitate de tehnician şi nu ca membru al vreunui partid politic. A dat o nouă organizare ministerului, promovând tinerii, a înfiinţat direcţii noi, a acordat subvenţii camerelor de agricultură şi facultăţilor de agronomie, a trimis absolvenţi la specializări în străinătate, a organizat concursul grâului şi porumbului, a făcut legi pentru valorificarea grâului, pentru apărarea viticulturii, iar ca profesor a recomandat studenţilor să lupte în cariera lor viitoare pentru organizarea ţărănimii în obşti, pentru a crea loturi mai mari, ce puteau fi lucrate mai uşor, cu mijloace comune.

Toate cunoştinţele sale le-a pus în practică la Ghimpaţi, judeţul Ialomiţa, una dintre cele mai secetoase zone ale ţării, unde deţinea 140 de hectare de pământ, o parte provenind din dota soţiei şi altă parte, cumpărată de la un proprietar din vecinătate. Având sprijinul socrului său, a căutat să o transforme, treptat, într-o fermă cerealieră şi zootehnică. A aclimatizat rase de porci York, a selecţionat oi ţigăi de bună productivitate, a făcut încrucişări de vaci pentru obţinerea unor rase bune, atât pentru carne, cât şi pentru lapte. După 1945, din ferma de la Ghimpaţi nu a mai rămas aproape nimic, fiindu-i expropriate, în 1945, 90 de ha şi în 1949, toată proprietatea, care a fost preluată de Direcţia Generală a Gospodăriilor de Stat.

În 1949, este dat afară din învăţământul superior agronomic. Deoarece a fost demnitar în “regimul totalitar, mare proprietar şi cadru universitar”, precum şi că a servit regimul considerat de către comunişti ca fiind exploatator, a fost arestat şi închis la Gherla şi Aiud. Nu i s-a intentat proces, familia primind din partea autorităţilor numai răspunsuri evazive în legătură cu motivele arestării. În 1955 este eliberat, împreună cu alţi deţinuţi politici, închişi fără proces. Se angajează ca muncitor necalificat în cadrul Ministerului Agriculturii, la editură, în 1956-1957, lucrează în calitate de colaborator extern la Institutul de Cercetări Economice, în 1957–1958, colaborator al Institutului de Cultură a Cerealelor de la Fundulea; în 1966 este ales membru de onoare al Academiei de Ştiinţe Agricole şi Silvice. A decedat la 24 octombrie 1977, la domiciliul său din Bucureşti, şi a fost înmormântat la cimitirul Bellu. Foştii studenţi i-au adus un ultim omagiu spunând: “… Profesorul Nicolae Cornăţeanu şi-a înscris numele în panteonul marilor valori culturale ale neamului nostru şi omului despre care în viaţă s-a vorbit cu mult mai puţin decât o să se vorbească mâine, i se va face un loc de cinste în galeria tristă a personalităţilor nedreptăţite de nepăsarea unora şi perfidia altora…”

Muzeul Naţional al Agriculturii deţine 140 de obiecte donate de Doamna Sanda Cotenescu, fiica lui Nicolae D. Cornăţeanu, cu care am constituit Fondul Cornăţeanu Nicolae.

                 Angelica Buzoianu

EXPOZIŢIA ’’LA PAS PRIN LUMEA SATULUI’’

V. Colecţia APICULTURĂ

Albinăritul, ocupaţie care s-a bucurat de mare preţuire pe întreg cuprinsul ţării noastre, este atestat din cele mai vechi timpuri, dovadă fiind metodele de practicare ale acestei ocupaţii ce s-au conservat de-a lungul timpului, unele dintre tehnici şi ustensile de tradiţie rezistând până în zilele noastre. De exemplu, stupii făcuţi din trunchiuri găunoase de copac sau împletiţi din papură, paie sau nuiele, lipiţi cu pământ sau bălegar de vacă, sunt la fel cu cei de acum două milenii sau chiar mai bine. De asemenea, obiceiul de a bate în fiare, de a arunca apă sau ţărână în aer pentru a obliga roiul să se aşeze, obiceiuri cu obârşii romane, există şi astăzi.

Creşterea albinelor a fost accesibilă tuturor categoriilor sociale. Mierea reprezenta singurul produs zaharos la îndemâna marii mase a populaţiei. Era folosită nu numai în alimentaţie, ci şi în medicina empirică sau la prepararea miedului (băutură din apă şi miere fermentată). Totodată, ceara reprezenta singura materie primă pentru confecţionarea fie a produselor cu care se asigura iluminatul locuinţelor, fie a lumânărilor folosite la oficierea serviciului religios în biserică ori în timpul altor ritualuri.

De asemenea, apicultura a jucat un rol important în viaţa economică a populaţiei româneşti, albinele şi produsele lor constituind adeseori obiectul unor tranzacţii comerciale şi juridice (vânzări, cumpărări, lăsare ca zestre) sau al materializării unor uzanţe străvechi (oferirea ca dar de nuntă, la naştere, la moţul copilului de sex masculin).

Încă de pe vremea stăpânirii romane, adăpostul pentru albine se numeşte “stup”. Tot de pe atunci, dacă nu dinainte, datează deprinderea confecţionării stupilor din trunchiuri de copac sau din coajă de copac, din nuiele, papură ori paie împletite pe un schelet de scânduri.

Stupii din trunchiurile de copac au fost denumiţi: uleie, ştiubeie, buduroaie (în Oltenia, Muntenia, Moldova, sud-estul Transilvaniei), botă – “lemn scorburos” (Bihor), butură (în unele sate din judeţul Hunedoara).  Erau confecţionaţi din trunchiuri de copac putrezite la mijloc. Acestea erau tăiate sus şi jos, după ce li se măsura lungimea, socotită cam la trei picioare. Se scobeau, se sfredelea un urdiniş, deschiderea de sus era acoperită cu o scoarţă de copac peste care se punea o piatră lată. Mai rar, uleiele/ştiubeiele se lucrau din trunchiuri sănătoase de tei. În timpul iernii, pe cand albinele dormeau, stuparul dobora cele mai frumoase trunchiuri de tei. Le scobea cu un sfredel lung făcând o gaură prin mijlocul trunchiului, pornind de la cele două capete. După ce sfredelea trei butuci, îi aşeza unul peste celălalt şi făcea foc sub cel de dedesubt. Apoi, cu o custură, curăţa interiorul trunchiurilor, le făcea câte un capac rotund, pe măsura ştiubeiului, iar în interior punea cruciş câteva beţişoare de lemn pentru fixarea fagurilor în partea superioară.

Stupii împleţiţi din paie, papură sau nuiele, lipiţi cu balegă sau cu pământ au fost numiţi: cojniţe (coşnişe, cuşniţe, coşuri, coşerci), datorită formei de căciulă pe care o aveau. Tradiţia utilizării acestor stupi a fost mai puternică în Transilvania, în Banat, în nordul Olteniei şi al Munteniei.

În timp, aceşti stupi au evoluat către stupii sistematici şi alte tipuri de stupi.

Colecţia de apicultură a Muzeului Naţional al Agriculturii conţine stupi primitivi în formă de clopot, realizaţi din împletituri de nuiele, lipiţi cu lut amestecat cu balegă, din care la scosul mierii se pierdeau familii de albine şi fagurii se storceau. Apoi, buduroaie din trunchi de copac, scobite la mijloc, precum şi stupi din scânduri dispuse cap la cap, care în interior aveau scândurele sau ţepuşe de lemn pe care se sprijinea magazia de miere. Urmează stupii cu rame, cu un etaj sau cu două şi acoperişuri în două ape din şindrilă sau din tablă, precum şi stupii pentru matcă, centrifugele pentru miere, atât din lemn, cât şi din metal, alături de alte obiecte ce constituie recuzită pentru apicultori (pompă pentru fum, halat pentru apicultor etc).

Această colecţie a fost valorificată prin instalaţii etnografice (1996-2011), precum şi o expoziţie, “Albinărit tradiţii româneşti” (2013-2014), organizate la sediul muzeului şi în ţară (Târgul Apicol Slobozia  – 2011, 2012, 2015), Târgul EXPOAGROUTIL Constanţa (2008), precum şi în expoziţia „La pas prin lumea satului”.

Muzeograf, Magdalena Petre-Filip

EXPOZIŢIA ’’LA PAS PRIN LUMEA SATULUI’’

VI. Ocupaţii tradiţionale româneşti

Creşterea animalelor

Creşterea animalelor a fost, alături de agricultură, una dintre ocupaţiile tradiţionale principale ale poporului român. Creşterea animalelor a evoluat pe parcursul istoriei în strânsă legătură cu agricultura, dezvoltându-se un sistem ocupaţional mixt, cultivarea plantelor – creşterea animalelor, bazat pe o perfectă cunoaştere şi adaptare a potenţialului natural la nevoile mereu sporite ale omului. Pe lângă variatele şi importantele produse furnizate oamenilor, animalele le-au uşurat acestora muncile şi transporturile.

Condiţiile geografice ale României, munţii cu păşuni întinse, cu iarbă grasă şi hrănitoare pentru văratul animalelor, zonele de câmpie, mai ales cele de luncă şi baltă ale Dunării, au putut asigura creşterea animalelor în condiţii prielnice.

La începutul secolului al XIX-lea, pe teritoriul României nu exista gospodărie rurală care să nu aibă animale sau păsări. Se creşteau, de obicei, doi boi, unul sau doi cai folosiţi la muncă şi transport, o vacă pentru lapte, oi şi capre, porci şi păsări pentru consumul din zilele obişnuite sau de sărbătoare. În unele gospodării din Transilvania se creşteau şi bivoli. Numărul animalelor crescute varia în raport cu situaţia economică a ţăranilor. Cei săraci aveau numai o vacă sau o capră, un porc şi câteva păsări.

În România s-au practicat diferite sisteme de creştere a animalelor, denumite tipuri de păstorit.

Luând în calcul criteriul economic, creşterea animalelor se făcea: a) în scopul producerii de produse (păstorii transhumanţi şi locuitorii din zonele de munte la care creşterea animalelor era ocupaţia de bază şi parţial, locuitorii din zonele premontane); b) în scopul satisfacerii necesităţilor propriilor gospodării (satele de agricultori, satele din zonele premontane care creşteau un număr mic de animale).

După aria teritorială pe care se făcea creşterea animalelor, în ţara noastră s-au întâlnit următoarele sisteme:

1. a) creşterea animalelor pe teritoriul satului sau păstoritul local (iarna în sat, vara pe hotarul satului. Animalele erau supravegheate de persoane anume angajate, astfel, pentru turma de oi şi capre – ciobanul/păcurarul, pentru ciurda de vaci – văcarul/ciurdarul, pentru herghelia de cai – herghelegiul, pentru turma de porci – porcarul. În satele cu număr mic de animale şi fără izlaz pentru păşunat, fiecare gospodar îşi ducea zilnic animalele la păscut în hotarul satului, sarcină obişnuită a copiilor.
2. b) păstoritul pendulator sau local-zonal, practicat în cadrul unei zone. Acest tip de păstorit era caracteristic populaţiei crescătoare de animale de la munte şi din zonele premontane, care îşi vărau animalele la munte şi le iernau acasă, fără a depăşi zona de baştină.
3. c) păstoritul transhumant, care presupunea păstoritul practicat între o regiune de vărat şi una de iernat a animalelor. Acesta a fost practicat de crescătorii din câteva centre pastorale, şi anume, Mărginimea Sibiului, Ţara Bârsei, Covasna, Breţcu, Întorsura Buzăului. Transhumanţa oilor este cunoscută ca fiind foarte grea şi riscantă, dar extrem de profitabilă pentru cei ce o practicau.

După modul de îngrijire, creşterea animalelor cunoaşte următoarele sisteme:

1. a) sistemul de creştere liberă a animalelor fără păzitori, în interiorul satului pentru oi şi miei, la munte, pentru cai şi vaci şi porci şi în bălţi pentru cai, porci, oi şi miei.
2. b) sistemul de creştere în turmă vara şi acasă, iarna, sistem întâlnit la toate grupurile de agricultori şi de crescători de animale.
3. c) sistemul de creştere în turmă în permanenţă, specific păstorilor transhumanţi.

Se adaugă şi creşterea animalelor în stabulaţie, în grajd, pe bază de furaje.

Amenajările pastorale, organizarea stânelor de oi, tehnicile de preparare a produselor lactate, procedeele de consemnare a cantităţilor de lapte sau număratul oilor (răboajele), instrumentarul pastoral nu s-au schimbat foarte mult pe parcursul mileniilor, creşterea animalelor devenind un important tezaur etnografic. Tiparele de caş, bâtele, fluierele şi furcile ciobanilor etc. sunt adevărate comori ale tezaurului etnografic al ţării noastre.

                                                Muzeograf, Magdalena Petre-Filip

EXPOZIŢIA ’’LA PAS PRIN LUMEA SATULUI’’

VII.  COLECŢIA VITICULTURĂ – POMICULTURĂ

Poporul român este posesorul unei străvechi şi necontenit reînnoite tradiţii în practicarea tuturor domeniilor lucrării pământului: cultivarea cerealelor, a plantelor textile, a pomilor, a viei etc. Românii s-au adaptat permanent specificităţii condiţiilor naturale existente, au descifrat tainele naturii, fără a o transforma, în funcţie de cerinţele existenţei şi evoluţiei lor.

Beneficiind de condiţii prielnice geomorfologice şi climatice, viţa-de-vie şi pomii dăinuie pe meleagurile noastre de foarte multă vreme.

Cultivarea din cele mai vechi timpuri şi până astăzi a pomilor şi a viţei-de-vie pe teritoriul ţării noastre poate fi demonstrată nu numai cu ajutorul mărturiilor istorice, ci şi prin practicile, credinţele şi obiceiurile străvechi legate de munca la vie, de grija omului pentru un rod cât mai bogat. Ţinerea sărbătorilor tradiţionale închinate acestor îndeletniciri multimilenare arată importanţa acestora în viaţa poporului român.

Calendarul pomiviticol al ţăranului român era şi este un instrument de planificare a activităţilor legate de pomicultură şi viticultură, obţinut din suprapunerea sărbătorilor şi obiceiurilor peste momente semnificative ale ciclului vegetal al pomilor şi al viţei-de-vie şi ale fermentării vinului. Începe la sfârşitul lunii ianuarie şi începutul lunii februarie, în perioada când seva începe să urce în tulpinile pomilor fructiferi şi ai butucilor de vie, dând primele semne de trezire şi este marcat de sărbători şi obiceiuri dedicate pomilor fructiferi, viţei-de-vie şi ursului:  Martinii de iarnă (primele trei zile din februarie, sărbătoare ţinută pentru protecţia vitelor de fiarele sălbatice ale pădurii), Trif Nebunul (1 februarie, patronul omizilor, lăcustelor, viermilor şi gândacilor), Arezanul viilor sau Gurbanul viilor (1 februarie, ceremonial bahic de origine tracică, desfăşurat pe plantaţiile de vie  de către bărbaţi în ziua morţii Anului Vechi şi renaşterii Anului Nou Viticol), Ziua Ursului (2 februarie – deschiderea noului an pomicol şi viticol, zi în care ursul ieşea din bârlog să-şi privească umbra pe zăpadă şi astfel se făceau previziuni meteorologice, daca era soare, ursul se întorcea în bârlog şi iarna mai ţinea 40 de zile, dacă era ceaţă şi nu-şi vedea umbra, iarna era pe sfârşite), Târcolitul viilor sau ocolul ritual al viei (la 2 februarie) etc.

După aproximativ două luni, în prejma echinocţiului de primăvară, se dezgropa viţa-de-vie, îngropată toamna, se tăiau corzile. În ziua de Mucenici (9 Martie), se curăţau şi se văruiau pomii fructiferi, se aprindeau focuri rituale pentru a ajuta Soarele să urce pe bolta cerească, dar şi pentru a anula efectele îngheţurilor târzii. După câteva zile de la Buna Vestire (25 martie, Blagoveştenie), se altoiau pomii.  La Sfântă Mărie (15 august) se angajau pândarii şi se legau magic plantaţiile de viţă,  de Probejenie sau la Schimbarea la faţă (6 august) se gusta poama nouă, iar la Ziua Crucii sau Crisovul viilor (14 septembrie), se începea culesul viilor şi se băteau nucii plantaţi în vie. Ciclul vegetal al viţei se încheie cu fermentarea şi limpezirea vinului, considerat viaţa ascunsă a viţei, care continuă să trăiască şi după „moarte”, vinul fiind considerat o „licoare a tinereţii”, o „apă vie” care alunga starea de supărare a omului, dar şi o băutură rituală consumată obligatoriu la unele sărbători de peste an (Revelionul, Sfântul Ion, Măcinicii).

Colecţia Viticultură – Pomicultură a Muzeului Naţional al Agriculturii cuprinde un număr de 182 de piese de pe întreg arealul ţării (teascuri, corâte pentru struguri, hârdaie, ciubere, lese pentru uscat fructele etc), precum şi un fond deosebit, Fondul Midvighi, ce relevă aspecte ale unei exploataţii agricole şi anume Ferma Viticolă Horia, din localitatea Ţifeşti, judeţul Vrancea (datare 1930). De-a lungul timpului, aceste piese au fost valorificate în expoziţiile muzeului, atât în cele organizate la sediul muzeului (ex: “Pâinea şi vinul”, expoziţie organizată cu ocazia desfăşurării celui de-al XVI-lea Congres Internaţional al Muzeelor de Agricultură, a cărui temă a fost “Pâinea şi vinul”, „La pas prin lumea satului” etc), cât şi dincolo de spaţiul muzeului (ex.“Pomicultură şi viticultură tradiţională” în cadrul manifestării  Zilelele Europene ale Patrimoniului în România, ediţia 2013, ce a avut ca temă „Patrimoniul cultural – oglindă a pomiculturii şi viticulturii“, Oraşul de Floci, Giurgeni, judeţul Ialomiţa).

                                                Muzeograf, Magdalena Petre-Filip

EXPOZIŢIA ’’LA PAS PRIN LUMEA SATULUI’’

VIII.  Ocupaţii tradiţionale româneşti. Pescuitul

De-a lungul râurilor din bazinul hidrografic al Dunării, în Delta şi bălţile Dunării, pe ţărmul Mării Negre s-au aşezat sate specializate în pescuit, ocupaţie care a asigurat hrana oamenilor încă din preistorie şi până azi. În ţara noastră, pescuitul s-a bucurat şi de o mare însemnătate economică, cantităţi mari de peşte proaspăt şi sărat fiind exportate. Pentru pescuit se foloseau metode arhaice, şi anume: prinderea peştelui cu mâna, cu plante otrăvitoare sau cu materiale explozibile, prin secarea apei, cu făclii pe timp de noapte, iarna – la copca săpată în gheaţă. Tipurile de unelte folosite la pescuit erau extrem de variate: ţeapa de lemn, ostia cu dinţi de fier, undiţa şi cârligele, pripoanele, unelte împletite din nuiele (coşul, vârşa, leasa) sau din plasă (sacul, cârsnicul de mână), reţelele din plasă (năvoade, mreje, prostovoale). Pentru prinderea peştelui se amenajau zăgazuri  sau garduri din piatră sau nuiele pe cursurile de apă.

Acolo unde pescuitul a constituit ocupaţia de bază a locuitorilor, au fost găsite soluţii din ce în ce mai evoluate şi mai eficiente. În majoritatea cazurilor, obârşia inovaţiilor tehnice este autohtonă, dar nu au lipsit nici procesele de adoptare a unor unelte de pescuit folosite de alte popoare.

                                                                                    Muzeograf, Magdalena Petre-Filip

Expoziţia ,,LA PAS PRIN LUMEA SATULUI“

IX. MOARA

           Moara este o instalaţie folosită la măcinarea cerealelor, pentru a se obține făină, mălai, tărâţe. După construcție, morile se clasifică în: mori cu pietre, mori cu valţuri.

Morile au fost instalaţiile cele mai frecvente, prezente în toate satele, adeseori mai multe, mai ales în aşezările răsfirate şi risipite, pentru ca oamenii să nu fie obligaţi să parcurgă drumuri lungi cu bucatele în spate, pentru măcinat. Ele au evoluat din râşniţe, păstrate izolat până în timpurile noastre, fiind folosite pentru măcinatul păsatului sau al sării.

Morăritul îşi are originea în timpuri foarte vechi. Odată cu dezvoltarea culturii plantelor cerealiere (grâul, secara, orzul, ovăzul, porumbul, meiul, sorgul) se punea problema prelucrării boabelor prin sfărâmarea lor pentru a fi folosite apoi în alimentaţie.

Producerea făinii din cereale a fost la început o preocupare casnică. Pâinea se face din făină, care se obţine prin măcinarea boabelor de grâu. Cea mai veche instalaţie de măcinat a fost râşniţa de mână. Boabele se introduceau între două pietre suprapuse şi prin rotirea manuală a pietrei superioare, acestea erau măcinate.

Măcinatul cu râşniţa era o muncă grea, istovitoare, iar în gospodăriile mai numeroase aproape continuă. De aceea, preocupările pentru uşurarea măcinatului au apărut de timpuriu, prin aplicarea unor dispozitive tot mai perfecţionate de acţionare a rîşniţelor prin forţa apei, animalelor şi vîntului.

Pe măsura trecerii timpului, uneltele au evoluat, apărând moara arabă, apoi cea romană, care erau acţionate fie de puterea braţelor (manual), fie de animale sau de puterea apei. Apoi, în timp, datorită prelucrării complicate a pietrelor pentru moara romană se revine la forma discoidală, ca la moara arabă, care cu mici modificări este folosită şi în zilele noastre, sub numele de piatră de moară.

Câteva piese  reprezentative ce se regăsesc în expoziţia ,,LA PAS PRIN LUMEA SATULUI” :

Hambarul, care este lucrat din scânduri de brad, îmbinate în sistem ,,coadă de rândunică”, alcătuit din două compartimente. Capacul este plat fiind prins cu două balamale de ladă. În partea inferioară se găsesc două orificii de golire a hambarului. Provine din localitatea Sălişte, judeţul Sibiu, datând din secolul al XIX-lea.

Bascula decimală, care reprezenta un mijloc de măsurare pentru greutăţi de 50 kg, descoperită în comuna Lunga, judeţul Covasna.

O moară pentru păsat, alcătuită dintr-un cadru de lemn pe care sunt montate coşul mare în care se află o piatră mobilă şi una fixă, plus angrenajul cu coşul de alimentare al pietrelor şi manivela de antrenare a pietrei mobile. Achiziţionată de Muzeul Agriculturii din localitatea Pomi, judeţul Satu Mare, datând din prima jumătate a secolului al XX-lea.

Căroaia este un mijloc de transport pentru cereale, fructe şi alte materiale, formată din: coş, braţe de tracţiune, roţi. La începutul secolului al XX-lea era folosită de localnicii din Râşnov, judeţul Braşov.

Pe amplasamentul actualului Muzeu, al Bisericii şi al Parcului, a fost înfiinţată acum un secol Fabrica de făină a fraţilor C. Georgescu-Fuerea, cunoscută şi sub numele de ,,Moara Ialomiţa” sau ,,Moara Fuerea”.

Familia C. Georgescu-Fuerea, originară din Perieţi, îşi are începuturile în jurul anilor 1820-1830, iar perioada de vârf între 1890-1936.

Încă de la sfârşitul secolului al XIX-lea, fraţii Basile, Luca-Dinicu, Georges, Scarlat şi Niculae Georgescu-Fuerea au iniţiat o expansiune în Slobozia.

Au cumpărat, lângă calea ferată, un vast teren pe care au ridicat o fabrică de făină, a doua ca importanţă din România: o vastă întreprindere de producţie şi desfacere, cu rampă direct la staţia de cale ferată. Fraţii Fuerea deveniseră producători, prelucrători şi exportatori de grâne, făină, produse de panificaţie.

Înscrisă în parametrii acelor vremuri – şi nu numai! – performanţa este cu totul remarcabilă. Moara a influenţat dezvoltarea întregii regiuni, aducându-i prosperitate.

Prin introducerea în cadrul expoziţiei ,,LA PAS PRIN LUMEA SATULUI”, capitolul Moara reprezintă o imagine sugestivă a ilustrării morăritului în timpurile trecute, fiind o oglindă vie atât pentru bătrânii care au trait acele moment, cât şi pentru tânăra generaţie care doreşte să cunoască geneza ,,Pâinii noastre cea de toate zilele”.

Muzeograf Claudiu Şerban

Foto: Ştefan Olteanu

Expoziţia ,,LA PAS PRIN LUMEA SATULUI “

X. HANUL

          Hanul, în contextul istoric al spaţiului românesc, este o construcţie specială destinată călătorilor, care puteau beneficia de un loc de odihnă în traversarea drumurilor comerciale atât pentru ei, cât şi pentru animalele lor.

Cuvântul „han-hanuri” pentru vremurile moderne este un cuvânt destul de vechi, scos aproape din limbajul uzual. Originea cuvântului este turcească şi s-a impus în limbajul comercial al secolelor al XVI-lea – al XVII-lea în ţările române, puternic influenţate de dominaţia otomană.

Vechea denumire a acestor clădiri destinate primirii călătorilor, înainte de impunerea cuvântului „Han”, varia în funcţie de zona geografică în care erau construite. Astfel, cuvintele „rateş” sau chiar „făgădău” este mult mai probabil să aibă origine românească decât cuvintele „locantă” sau „tractir”, care trădează influenţa străină, întocmai ca şi „hanul”.

Ca instrument de negoţ sau afaceri cum s-ar numi astăzi, hanul este un local situat la marginea drumurilor de ţară sau la periferia oraşelor, unde se adăposteau drumeţii cu caii, căruţele şi bagajele peste noapte. În general, structura unui han se compunea din odăi pentru oaspeţi, curte mare pentru mijloacele de transport, grajduri pentru cai. În perioada medievală a Principatelor române, dar şi în perioada modernă a României, principalul mijloc de călătorie era poşta, care ducea atât corespondenţa, cât şi călătorii. Astfel, interesele comerciale au plasat hanurile la distanţe aproximativ egale pe drumurile comerciale, astfel încât să se asigure schimbul de călători şi de cai în permanenţă.

De aici se poate intui destul de uşor importanţa hanurilor şi a meseriei de hangiu, hanul având o activitate intensă pe tot parcursul anului. Veniturile realizate de hangii se transformau adeseori în adevărate averi, astfel încât această activitate a atras  atenţia clasei boiereşti  şi o parte din această clasă privilegiată a început să deschidă astfel de locaţii alături de negustori.

Existau hanuri de barieră, de carantină (unde drumeţii trebuiau să poposească mai multă vreme pentru întocmirea formalităţilor de trecere zonală), hanuri negustoreşti sau boiereşti, mănăstireşti sau domneşti. Aceste locuri erau adeseori locuri de afaceri, petreceri, intrigi de dragoste sau răzvrătiri politice. Viaţa economică şi socială a Principatelor româneşti sau a României moderne poate fi încadrată din punct de vedere istoric folosind ca reper cunoaşterea şi dezvoltarea hanurilor, fiind o filă importantă din istoria acestor meleaguri.

                                                                                    Muzeograf  Fideliu Rubinescu-Ostriceanu

Foto: Ştefan Olteanu

Expoziţia ,,LA PAS PRIN LUMEA SATULUI “

XI. FIERĂRIA

          Meşteşugul fierăritului a constituit una dintre preocupările de bază ale satelor româneşti. Metalurgia a fost relativ restrânsă atât timp cât au existat cuptoarele primitive. Fierarii îşi desfăşurau activităţile comerciale prin târguri, sau existau ateliere zonale care desfăşurau o activitate mai amplă. Fierăriile nu s-au dezvoltat exclusiv doar în apropierea zăcămintelor feroase, ci şi în alte locuri unde nu existau aceste zăcăminte. Comerţul cu fier a reuşit să dezvolte acest meşteşug în aproape fiecare sat. Fierarii făceau unelte sau le recondiţionau, astfel încât meşterii şi meşteşugul lor deveneau indispensabili comunităţilor săteşti.

Deşi ar putea să pară o muncă brută privită dintr-un punct de referinţă care nu implică decât vizual, distanţat, perceperea acestei meserii, apropierea de vatra fierarului, de munca sa, poate constitui o experienţă sau poate chiar o surpriză deosebit de plăcută. Fiecare lovitură de ciocan aplicată asupra metalului încins conduce la descoperirea spiritului creator; totul prinde formă, contur. Dezvoltarea gândirii practice a făcut indispensabilă această meserie, strâns legată  de comunităţile umane, încă din timpuri străvechi, a transformat făurarul sau fierarul cum s-ar spune astăzi, într-un personaj aproape mitic. El este cel care poate să scrie sau să deseneze în metal, un maestru care transformă metalul brut deseori în obiecte de artă, fără să ştirbească cu ceva utilitatea obiectului realizat.

Pentru a ajunge la o asemenea performanţă a înţelegerii transformării metalului în obiect util sub patronajul focului, era nevoie de parcurgerea mai multor etape de ucenicie, până când se ajungea la titulatura de meşter sau maestru al prelucrării metalelor.

Descrierea câtorva cutume din această meserie ar fi calea către înţelegerea acesteia în profunzimea ei:

• Măturarea atelierului se făcea dinspre prag spre interior, iar gunoiul se strângea în mijlocul camerei, considerându-se că astfel clienţii vor veni din abundenţă. Măturatul obişnuit nouă, dinspre interior către exteriorul casei, ar fi însemnat în concepţia vremurilor de demult izgonirea clienţilor;
• Nu se accepta ca ucenicul să se odihnească stând pe nicovală, aceasta însemnând gonirea clienţilor în concepţia acelor vremuri;
• Nu se accepta praful în jurul nicovalei ca măsură de protejare a sănătăţii;
• Întotdeauna era necesară verificarea prinderii părţii metalice a ciocanului de coadă, meşterul dându-şi seama după sunetul scos de ciocan cînd era ridicat, dacă acesta era prins bine;
• Bătaia în ritm rapid în nicovală cu ciocanul de către meşter era semnalul că ucenicii trebuiau să-şi întrerupă pauza pentru reluarea lucrului;
• Punerea ciocanului cu partea lată pe nicovală de către meşter însemna încetarea loviturilor de ciocan asupra obiectului realizat împreună cu ucenicii;
• Ritmul baterii metalului pe nicovală cu ciocanele era impus de meşter, acesta având grijă ca ucenicii să aibă încălzirea necesară.

Se deprindeau în atelierele meşteşugăreşti atît prelucrarea metalelor în diferite forme, cât şi sudarea prin batere a diverselor părţi componente realizate. Toată activitatea se desfăşura ca într-o familie, ucenicul fiind dator să asculte sfatul meşterului. Calitatea şi durabilitatea obiectului realizat în fierării a făcut ca acesta să transmită amprenta meşterului şi a lucrului bine făcut.

                                                                                    Muzeograf  Fideliu Rubinescu-Ostriceanu

Foto: Ştefan Olteanu

Expoziţia ,,LA PAS PRIN LUMEA SATULUI“

XII. Prelucrarea lemnului

Lemnul a fost dintotdeauna una dintre materiile prime esenţiale folosite pe teritoriul ţării noastre pentru construcţia locuinţelor, a pieselor de mobilier, a unor obiecte de uz casnic şi gospodăresc.

În mediul rural, în orice gospodărie trebuia să existe un minimum de unelte necesare prelucrării lemnului (secure, bardă, topor, fierăstrău, daltă etc.), iar bărbatul trebuia să stăpânească îndemânarea de a tăia, de a ciopli lemnul. În aşezările de la sate au apărut oameni care pe lângă agricultură se îndeletniceau şi cu prelucrarea lemnului pentru cerinţele satului. Acestor meseriaşi li s-a spus lemnari, iar din rândul lor s-au desprins noi categorii de meseriaşi, care şi-au luat numele de la principalele obiecte obţinute, şi anume: rotari, dogari, spătari, covătari, fusari, albieri etc.

O ramură importantă a lemnăritului a reprezentat-o dulgheria (cuvântul dulgher provine din turcescul dülger şi desemnează meseriaşul care executa lemnăria unei case sau alte construcţii şi elemente de construcţie din lemn). În aproape toate satele ţării au activat dulgheri care răspundeau solicitărilor oamenilor, mai cu seamă în satele din zonele subcarpatice şi de deal. Aceştia executau elemente de construcţie din lemn şi diferite construcţii (biserici, case, grajduri etc.), în special pentru satele din regiunile de câmpie.

În atelierul de tâmplărie din expoziţia „La pas prin lumea satului” sunt expuse unelte ale meşterilor dulgheri (fierăstrău de mână, gealău, compas, metru, dălţi, sfredele, strung de lemn, scaune pentru şindrilă etc.). Alături de acestea întâlnim şi unelte de dogărie (cuţitoaie, rindele pe stânga şi pe dreapta, gărdinare etc.), ce fac parte  dintr-un întreg ansamblu format din 122 de piese, unelte de dogărie aparţinând Atelierului de dogărie din Măderat al maistrului dogar SCHABERGER KAROL, cu o datare cuprinsă între 1844-1910, achiziţionat de Muzeul Naţional al Agriculturii în anul 2010, din comuna Pâncota, judeţul Arad.

                                                                                           Petre-Filip Magdalena, muzeograf

Expoziţia ,,LA PAS PRIN LUMEA SATULUI “

XIII. ATELIERELE DE CUSUT

A fost o vreme când meseriile, meşteşugurile erau la mare căutare. Meseriaşi  precum cizmarii, croitorii, cojocarii aveau o mare onoare în lumea satului, deoarece toţi sătenii aveau nevoie de ei.

Cizmăria reprezentată în expoziţie aduce elemente uitate, cum ar fi: unelte specifice, calapoade, tipare pentru încălţăminte, încălţăminte, reclame vechi,  precum şi maşini de cusut speciale  pentru confecţionarea încălţămintei. Cele două maşini de cusut expuse sunt fabricate de firme renumite şi anume „Singer” şi „Patent Elastic”. Prima maşină de cusut a aparţinut cizmarului Dascălu Constantin, din Albeşti, judeţul Ialomiţa, care a avut maşina cu el pe front, în cel de-al doilea război mondial, maşină pe care a folosit-o acţionând-o de la volantă. Cea de-a doua maşină este una produsă de firma „Patent Elastic”  în Anglia, o maşină specială pentru coaserea elasticului la diverse articole de încălţăminte.

Pe sectorul Croitorie este evidenţiată firma „Singer”, care a produs şi comercializat  maşini de cusut începând cu anul 1851, când a fost brevetată invenţia acestei maşini, atât în Statele Unite ale Americii, unde a început producţia, cât şi în Europa şi mai apoi pe tot globul pământesc. Croitoriile de la oraşe sau de la sate au început să producă diverse articole de îmbrăcăminte mult mai uşor. Munca croitorului a fost mult uşurată. A fost înlocuit cusutul manual cu cel mecanic. Pornind de la costumul popular, tradiţional, s-a ajuns la modă, influenţa occidentului în România şi-a spus cuvântul. Sectorul de expoziţie destinat croitoriei cuprinde un scurt istoric al maşinilor de cusut “Singer”, copii la documente referitoare la Firma “Singer”, pe care muzeul le-a achiziţionat în timp, ia-cămaşa populară, alături de modele de cusături vechi manuale, un costum popular de sărbătoare din zona Argeşului, o masă de croitorie cu materiale, tipare, manechine şi unelte specifice precum foarfecele, lemnul şi fiare de călcat. Printre maşinile de cusut expuse în acest atelier este prezentă şi cea mai veche maşină de cusut din colecţia muzeului, datată 1867, o maşină făcută la comandă, pe numele lui Haralambie Nicolaidi, în Austria.

La sectorul Cojocărie sunt expuse maşini de cusut speciale, pentru blană şi piele, maşini care pot îmbina prin coasere mecanică materiale mai groase, îmbrăcate de regulă iarnă, la vreme nefavorabilă.

Muzeograf Fănica Gherghe

Foto: Ştefan Olteanu

Expoziţia ,,LA PAS PRIN LUMEA SATULUI“

XIV. BĂCĂNIA

Amplasate, de regulă, în locurile cu vad comercial, în centrul satului sau la stradă, băcăniile, datând de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, erau construcţii simple,  cu geamurile şi uşile dublate de grilaje de fier sau cu obloane de lemn asigurate cu bare transversale immense, prinse cu lacăte, pentru a proteja marfa din interior de hoţi. Firma de asemenea era una simplă, ce conţinea de obicei numele celui căruia îi aparţinea băcănia. Exemplu este şi „Dumitru Herţa Băcănie”, prezentat în expoziţie. Băcăniile erau deschise de cele mai multe ori de oamenii înstăriţi. Mobilierul din interior conţinea rafturi şi o tejghea, de pe care nu lipseau cântarele.

Ca şi astăzi, la băcănie se găseau tot felul de reclame. Reclama e sufletul comerţului. Sunt expuse reclame vechi pentru articolele alimentare şi nealimentare, precum şi pentru maşinile de cusut ori aparatele de călcat. O reclamă simpatică  pentru o maşină de cusut era cam aşa (prin traducere): ”Mama a făcut-o!…; Acest compliment copilăros traduce bucuria unei fetiţe de a purta o rochie drăguţă, pe care a văzut-o, cum mama ei a terminat-o într-o clipită cu maşina de cusut Singer 15 K 71 electrică – model perfect, ultima creaţie a Companiei Singer…”.

Pe lângă aceste reclame,  articolele expuse pe rafturi au fost produse de import, care erau la mare căutare, dar şi produse indigene. Se vindeau în băcănii de toate pentru toţi. Mărfurile se dădeau clienţilor chiar şi pe caiet uneori, dacă nu erau banii necesari la momentul vânzării-cumpărării. Obiectele interesante care apar la băcănia satului sunt două vase de bragă, confecţionate din alamă şi aramă, care ţineau braga, o băutură răcoritoare vândută de regulă vara pe la târguri. Braga, conform dicţionarului, (boza în limbile slave și limba turcă) era o băutură răcoritoare, cu gust dulce-acrișor, care se obținea prin fierberea cu apă a meiului măcinat. Este o băutură a turcilor nomazi din Asia Centrală, consemnată începând din secolul al X-lea, care mai apoi a ajuns în Anatolia, iar de acolo s-a răspândit, inclusiv în Balcani. Rețeta conţine următoarele ingrediente: 1 kg cereale (grâu, orz, secară, porumb etc.) în cantități egale, 2 kg mălai, apă. Datorită simplității preparării acestei băuturi, în limba română a intrat expresia „ieftin ca braga„.

Muzeograf Fănica Gherghe

Foto: Ştefan Olteanu

Expoziţia ,,LA PAS PRIN LUMEA SATULUI “

XV. DESPRE POŞTĂ

Poşta este o altă instituţie importantă din viaţa satului, care avea rolul de a asigura legăturile comerciale, politice, dar, mai ales, spirituale dintre oameni.

Primul serviciu poştal din lume a apărut în Roma Antică, pe vremea împăratului Caesar, destinat exclusiv corespondenţei guvernamentale. Serviciile poştale pentru cetăţeni au fost introduse mai târziu. Un rol important în desfăşurarea bună a serviciilor poştale l-a avut, bineînţeles, reţeaua de drumuri, foarte bine pusă la punct. De aici, celebrele expresii “toate drumurile duc la Roma” şi sintagma “Kilometrul 0” – care era o coloană de bronz, pe care erau marcate capitalele provinciilor romane.

În România, istoria serviciilor poştale a început în Evul Mediu, din nevoia de a transmite poruncile voievozilor până la limitele teritoriului aflat în stăpânirea lor. Curierii se foloseau de cai, pe care locuitorii satelor şi oraşelor tranzitate erau obligaţi să îi pună la dispoziţie. Într-un Hrisov dat de Mircea cel Batrân, în 1399, localităţile erau obligate să pună la dispoziţia curierilor domneşti cai şi căruţe pe două roţi, numite olace.

Evoluţia Poştei în România a fost strâns legată de evoluţia istorică şi economică a ţării.

Ceea ce constatăm cu toţii este că parfumul scrisorilor de altădată s-a pierdut. Câţi dintre noi am primit în ultima vreme o scrisoare sau o carte poştală? De la prieteni, de la rude, de la persoana iubită… Aşteptăm ca poştaşul să ne aducă facturile, ziarul, alocaţia, pensia, şomajul… Acum comunicăm pe mail, prin s.m.s. –uri, pe reţelele de socializare. Pentru ca amintirea Poştei de altădată să nu dispară, beneficiind şi de sprijinul Oficiului  Judeţean de poştă Ialomiţa, am recreat un spaţiu care să readucă atmosfera unui oficiu poştal de ţară, gândit ca o zonă interactivă, unde vizitatorii îşi pot scrie un gând, o dorinţă, o sugestie, pe foi de corespondenţă concepute special pentru ei, iar acestea vor fi introduse într-o cutie poştală, şi, cine ştie? Aşternute pe hârtie, ele pot ajunge acolo unde visăm…

                                      Angelica Buzoianu

foto: Ştefan Olteanu

Expoziţia ,,LA PAS PRIN LUMEA SATULUI “

XVI. DESPRE PRIMĂRIE

Călătorind prin lumea satului, paşii ne poartă şi către „Primărie”. Legea Comunală a lui Cuza, promulgată de domnitor la 31 martie 1864, prevedea următoarea obligaţie: „Fiecare comună este datoare a avea o casă a comunei numită Primărie.” Primăria, fiind cea mai importantă instituţie a timpului, era locul principal de adunare a târgului, locul manifestaţiilor politice, al mezaturilor (licitaţiilor), aici veneau şi căruţele cu lemne nevândute la piaţă, pentru a fi cumpărate de Primărie pentru şcoli şi instituţiile comunale sau pentru a fi dăruite celor săraci, aici se petreceau cele mai importante evenimente din viaţa satului.

Făcând un exerciţiu de imaginaţie, orice vizitator al Muzeului Agriculturii din Slobozia poate fi, preţ de câteva clipe, primar. Cu siguranţă, acel primar care pune întotdeauna mai presus interesele comunităţii decât interesele proprii, nu se plânge niciodată de lipsa banilor sau de „moştenirea grea” şi reuşeşte să se facă iubit şi ajutat de cetăţeni. Cea mai preţioasă piesă “din Primărie” este bastonul de primar aflat pe birou, intrat în patrimoniul Muzeului Naţional al Agriculturii prin donaţie, în anul 1997. Cu acest baston, Protoieria Slobozia i-a binecuvântat pe primii doi primari ai comunei Perieţi, judeţul Ialomiţa, Răducanu Alecu Topală, care făcea parte din partidul boierului Chiriacescu, şi Răducanu Stroe Bâzgan, desemnat de către liberalii boierului Bordea. Aceştia l-au purtat prin rotaţie până în 1907, iar din 1907 până în 1944, l-au purtat cei ce s-au succedat în funcţia de primar al comunei Perieţi.  La Gazeta de perete de la Primărie sunt afişate câteva documente inedite. Printre ele se află şi un Brevet, eliberat în 20 februarie 1928, care atestă următoarele: Noi, Ministru Secretar de Stat la Departamentul de Interne, adeverim că prin Înaltul Decret No. 392 din 10 Februarie 1928 Majestatea Sa Regele a binevoit a conferi medalia „Bărbăţie şi credinţă” clasa a II-a Sergentului CERNICA ŞTEFAN, din Regimentul 11 Jandarmi, pentru curajul şi devotamentul de care a dat dovadă luând parte la prinderea şi distrugerea faimoasei bande „Terente”.

                                       Angelica Buzoianu

foto: Ştefan Olteanu

Expoziţia ,,LA PAS PRIN LUMEA SATULUI “

XVII. Şcoli de odinioară. Şcoala de la Poiana (1796)

Începuturile şcolii ialomiţene datează încă din secolul al XV-lea, când exista o şcoală pe lângă vechea biserică din Vaideei, mai târziu Slobozia, unde se învăţa scrisul şi cititul şi unde se pregăteau viitorii diaconi, dieci, copişti, comercianţi, administratori de moşii, negustori etc.

Satul Poiana a avut prima şcoală atestată documentar pe teritoriul actualului judeţ Ialomiţa şi una dintre cele mai vechi şcoli rurale din Ţara Românească. Documentul care atestă acest lucru datează din 1798, din timpul domniei lui Constantin Hangerli. Din enunţul său şi al hrisovului din anul 1803 aflăm că şcoala a existat şi înainte de acest an, având cărţi de scutire pentru dascălul ei, prima fiind din 10 aprilie 1792.

„Zemle Vlahiscoe (Ţara Românească)

Fiindcă sfânta şi dumnezeiasca biserică de la Poiana judeţul Ialomiţa, unde să cinsteşte şi să prăzmuieşte hramul sfîntului şi făcătorului de minuni ierarhul Nicolae, iaste la loc de primejdie dă ale răzmireţei întâmplări din care pricină rămăsese la derăpănare şi prin silinţa ctitorilor s-au adus la stare, care fiind depărtată de oraş s-au întocmit şi şcoală pentru învăţătura copiilor. Şi pentru că a să ţinea biserica şi şcoala în starea lor au avut milă prin cartea domnii sale selefului nostru Alexandru Ipsilant voievod prin cartea ce o văzum cu leat 1797 aprilie, 10, ca să fie doi preoţi scutiţi dă toate dările preoţeşti şi un dascăl scutit dă toate dăjdiile şi orânduielile ţării, cum şi ale lor drepte bucate scutite de vinăriciu şi dijmărit. Aşijderea să ţie şi liude doi oameni streini şi făr da pricină de către ispravnicii judeţului, să li se dea pecetluitori domneşti.

          Deci, învrednicindu-ne domnul Dumnezeu cu domnia acestei pravoslavnice ţări, ne-am milostivit dă i-am înnoit mila aceasta după cum coprinde mai sus să i se păzească nestrămutat spre a fi sfintei biserici şi şcoalei dă ajutor şi dă întărire, iar domnii mele şi părinţilor domniei mele vecinică pomenire.

          Rugăm deci şi pe alţi fraţi domni, care în urma noastră să va învrednici cu oblăduirea acestei ţări, să binevoiască a înnoi şi a întări mila aceasta ca şi ale domniilor sale mile şi faceri dă bine să fie în urmă dă alţii ţinute în seamă.

          Şi acestea sînt spusele domnii mele.

                                                                             1798 mai 22”

Muzeograf Magdalena Petre-Filip

Foto: Ştefan Olteanu

Expoziţia ,,LA PAS PRIN LUMEA SATULUI“

      XVIII.   “STÂLPUL CERULUI „ / „COLOANA CERULUI „

                    „BISERICA”

În lucrarea „Coloana Cerului”, Romulus Vulcănescu dovedeşte persistenţa în timp a unor monumente sacre de tipul „stâlpul cerului” şi „coloana cerului”, ce concentrează viziunea mitico-magico-religioasă a locuitorilor acestor meleaguri din preistorie până în Evul Mediu, închipuind cosmosul ca pe un arbore uriaş compus din 3 niveluri : subteran, pământesc şi ceresc.

Viaţa spirituală a colectivităţii s-a desfăşurat obligatoriu sub semnul arborelui protector, în centrul aşezării, ce coincidea, în viziunea arhaică, cu centru al lumii.  Arborele  sacru era amplasat în mijlocul aşezărilor, loc unde se desfăşurau  riturile  cele  mai importante, unde se întrunea sfatul înţelepţilor şi unde erau judecate şi discutate toate problemele obştei.
Potrivit lui Mircea Eliade, „arborele este încărcat cu forţe sacre deoarece este vertical, creşte, îşi pierde şi-şi recapătă frunzele şi deci se regenerează; el moare şi renaşte de nenumărate ori”.

„Pomul vieţii”, prefigurând  Sfânta  Cruce, apare şi în Vechiul Testament, în mijlocul raiului, fiind copacul nemuririi, așezat alături de pomul „cunoştinţei binelui şi răului”.

În paralel, copacul ocrotitor sau anumiţi arbori sacri erau întrevăzuţi ca arbori celeşti, meniţi a sprijini cupola cerului spre a nu se prăbuşi sau, când erau reprezentaţi cu ramurile în jos, spre a sprijini pământul să nu cadă în hăuri.

Cu timpul, arborele propriu-zis a fost înlocuit, în centrul aşezărilor umane, de coloane stilizate cu aceeaşi funcţie, iar alături  erau fixate altare pe care se oficiau sacrificiile şi se aduceau ofrande de spice şi de fructe. De crengile arborilor se  atârnau  trofee câştigate de la duşmani, panglici cu funcţii magice sau obiecte cu valoare simbolică.

Coloanele cerului rezistă până târziu, în evul mediu, cu aceeaşi funcţie de mediatoare între om şi cer, dar capătă tot mai pregnant atribute creştine.

Evident, în secolele al XIV-lea – al XX-lea, arborele cosmic este înlocuit aproape total de substitutul său CRUCEA, care devine modelul universal al monumentelor creştine sacre. Desigur, crucea reprezintă un motiv arhaic universal, încărcat de nenumărate sensuri simbolice, care se regăsesc încă din epoca precreştină şi pe teritoriul românesc.

Pentru comunitatea sătească,  biserica era punctul cheie unde aveau loc cele mai importante evenimente. Aici se intra şi se pleca din viaţă, dar şi orice ar fi fost marcant în existenţa satului, aici se petrecea.

Biserica , cu  simbolismul  ei  creştin-ortodox ce defineşte satul tradiţional, în expoziţia ,,LA PAS PRIN LUMEA SATULUI” nu este reprenzentată propriu-zis, aşa cum este cea organizată în cultul creştin, ci doar anumite elemente simbolice, care sugerează mentalitatea şi spiritul creştin al săteanului, respectiv anumite întruchipări care ţin de divinitate.

Muzeograf  Gabi Ciobanu

Expoziţia ,,LA PAS PRIN LUMEA SATULUI“

     IX. BRUTĂRIA

Brutăria este spaţiul unde are loc procesul de realizare a pâinii sau a produselor de panificație în general, cum ar fi: covrigi, franzele, baghete, gogoși etc., realizate de oameni special pregătiți și specializați cu această îndeletnicire.

Pâinea întruchipează întreg ciclul vieţii şi al anotimpurilor. Pâinea însoţeşte toate evenimentele importante din viaţa omului, de la naştere la logodnă şi la căsătorie (izvoare de viaţă), la moartea sa şi la reînvierea în conştiinţa urmaşilor care vor continua cursul umanităţii.

Pâinii i se păstrează un respect aproape sacru. Ea trebuie să rămână în permanenţă naturală, curată, nepângărită în vreun fel. Acest aliment, din străbuni a devenit nu numai simbolul hranei fizice obişnuite, ci şi simbolul hranei spirituale, drept pentru care merită să-i acordăm o atenţie deosebită.

Ca şi mod de prepare, pâinea trebuia frământată, dospită, coaptă în cuptor bine încins, la început în gospodăria proprie, apoi în comunităţi au apărut brutăriile.

          Produsele finite obţinute în brutării se realizau prin aplicarea unor procedee atât meşteşugăreşti,  cât şi  industriale, mai târziu. Tehnologia se baza, în principal, pe metoda indirectă de preparare a aluatului şi coacerea produselor. Aceste produse, de un sortiment destul de variat, erau de bună calitate şi satisfăceau în mare parte cerinţele consumatorilor.

Se fabrica pâine (neagră, albă, semialbă), produse de franzelărie, cele mai multe din ele presărate cu susan, predominând chiflele, cornurile, împletiturile, batoanele, dar se mai realizau şi numeroase sorturi de covrigi. Unele brutării mici efectuau prestări de servicii pentru localnici, realizând şi sortimente necesare la diverse ceremonii  religioase (înmormântări, parastase), ca prescuri, căpeţele, colaci.

Cuptoarele de pâine, răspândite la români în secolul al XIX-lea, sunt de două tipuri: cuptoare construite în tinda casei, alături de vatră sau de plita pentru gătit mâncare, şi cuptoare construite în curtea gospodăriei.

Ţestul a fost folosit mai frecvent în sudul ţării, în Muntenia, Oltenia, dar şi prin Banat, în zona muntoasă. Faţă de cuptor, ţestul prezenta avantajul că se încălzea mai uşor, mai repede, cu coceni de porumb, paie şi chiar tezec. Pe lângă pâine, mălai, azimă, turtă se preparau sub el şi alte mâncăruri, cartofi, carne şi altele.

Pâinea – socotită ,,hrana vieţii” – s-a bucurat dintotdeauna de cea mai mare importanţă în alimentaţia omenirii. De la cultivarea grâului până la transformarea lui în pâine sunt necesare deosebite eforturi umane. Acest drum continuă zi şi noapte, neîntrerupt, fără de sfârşit, cât omenirea va dăinui.

Muzeograf Claudiu Şerban

Expoziţia ,,LA PAS PRIN LUMEA SATULUI“

XX. FRIZERIA

          Frizeria de altădată. Un gând care străbate timpul în sensul invers al curgerii sale. Când timpul sau timpurile erau altfel.

Frizeriile erau atunci locuri de întâlnire mult preţuite. Şi nici frizerii nu erau ca cei de astăzi. Totul se desfăşura după un tipic. Avea loc o pregătire, fără de care atmosfera nu ar fi fost pe măsura aşteptărilor clienţilor care păşeau peste pragul frizeriilor.

Frizerii îşi pregăteau instrumentarul de lucru din zorii zilei şi, de asemenea, făceau curăţenie în spaţiul de lucru, alături de ucenici. După care aşteptau ziarele şi, desigur, primii clienţi. Ca frizer, trebuia să fii informat foarte bine. Era ca un centru de informaţii publice neoficial constituit, sau poate ca un „club” monden unde totul se „sucea şi se răsucea”. Era imposibil să mergi la frizerie şi să te alegi doar cu un tuns sau bărbierit.

Dialogul se instituia  de la sine între client şi frizer. Şi nu erau spuse doar dorinţele clientului despre tunsura pe care şi-o dorea. Se depănau amintiri sau se discuta despre relaţii sau politică.

Dimineaţa devreme, se citea presa şi se mai făceau câteva tunsori. După primele ore ale dimineţii, la tuns soseau personalităţile, pentru că acestea evitau aglomeraţia şi aveau timpul nenormat. Apoi, după încheierea lucrului, se aglomerau frizeriile de clienţi care se tundeau sau se bărbiereau. La sfârşit de săptămână, de obicei, erau tunşi copiii, însoţiţi de părinţi. Şi totul se realiza fără maşini electrice, doar din foarfecă sau brici sau aparate manuale.

Această atmosferă de demult este redată de Muzeul Agriculturii prin piesele care compun  “Frizeria” din cadrul expoziţiei “LA PAS ÎN LUMEA SATULUI” şi constituie o invitaţie pentru publicul care simte nevoia parcurgerii “unui alt timp”, care oferă parfum şi culoare relaţiilor interumane.

Muzeograf Fideliu Rubinescu

Foto: Ştefan Olteanu

Expoziţia ,,LA PAS PRIN LUMEA SATULUI“

XXI. CEASORNICĂRIA

Timpul şi posibilitatea de percepţie personală sau colectivă, de către locuitorii satului românesc, implică cunoaşterea filosofiei ţărăneşti în care ordinea lucrurilor, succesiunea întâmplărilor, motivaţiilor au un alt „contur”, înţelesuri diferite.

Ţăranul nu urmăreşte exactitatea, el mai degrabă doreşte să simtă timpul, intensitatea trăirilor personale integrate în armonia universală a naturii, legăturile divine ce guvernează viaţa şi fiinţa umană.

Mersul timpului pentru ţăran este marcat de fenomenele naturii, spre exemplu, de înfrunzirea copacilor, rodirea, venirea sau plecarea păsărilor, răspunsul pământului pentru perioada pregătirii recoltei anuale…

Însă şi în satul tradiţional, mecanismul ceasornicului, cu ticăitul său caracteristic, a început să fie un reper la fel de important ca în mediul urban. Pentru că ţăranul nu şi-a propus să se autoizoleze  de mediul urban, ci l-a sprijinit, dezvoltând activităţi comerciale reciproce.

Astfel, acest timp alocat activităţilor comerciale s-a impus, în principal, pentru negustorii de produse agricole, dar a devenit treptat expresia unei munci organizate şi astfel ceasul, ca maşinărie de marcare a timpului, a devenit indispensabil şi în lumea satului. Meşteşugul reparării şi întreţinerii ceasornicelor a pătruns şi în mediul rural.

Muzeul Naţional al Agriculturii prezintă, în cadrul expoziţiei „LA PAS ÎN LUMEA SATULUI”,  o colecţie de ceasuri care au pătruns dinspre mediul urban către satul tradiţional. Publicul vizitator este invitat să sesizeze această întrepătrundere a concepţiilor despre timp între mediul urban şi cel rural şi a influenţelor reciproce în perceperea timpului.

Muzeograf  Fideliu Rubinescu

Foto: Ştefan Olteanu

Expoziţia ,,LA PAS PRIN LUMEA SATULUI“

      XXII. MĂCELĂRIA

          În lumea satului arhaic, carnea, ca hrană indispensabilă în alimentaţie, a determinat găsirea unor soluţii optime pentru procurarea şi conservarea ei. Dacă la începuturi sacrificarea animalelor crescute în gospodării se făcea de către ţărani în condiţii mai puţin optime, treptat, apare şi în lumea satului breasla măcelarilor, care impune reguli de tranşare şi conservare.

Carnea, ca aliment, se considera ca fiind destul de îndestulătoare din punct de vedere nutiriv, mai ales în satele medievale şi la începutul apariţiei României moderne, după 1859.

În general, consumul de carne de porc era cel mai frecvent, deoarece acest animal se dezvolta rapid şi se înmulţea într-un număr apreciabil. După consumul de carne de porc, carnea de pasăre ocupa următorul loc, însă sacrificarea păsărilor se făcea, de obicei, de fiecare gospodar.

Pentru animalele mari crescute în gospodărie, de tipul cornutelor mari, cornutelor mici şi porcilor, apelarea la un specialist măcelar a început să se impună, deoarece, din punct de vedere economic şi tehnic, aceste animale aveau nevoie de condiţii speciale pentru a fi tăiate şi porţionate.

Condimentele necesare pentru aromatizarea diverselor preparate erau procurate tot de către măcelari. Conservarea cărnii, sau a subproduselor realizate din aceasta, se realiza de către măcelari, prin afumare şi sărare, astfel încât animalul sacrificat putea fi consumat pe o perioadă mai lungă de timp, fără a se altera. Meşterii măcelari au devenit indispensabili chiar şi în satele tradiţionale, în care fiecare activitate economică sau religioasă avea la bază un ritual.

Consumul de carne era accentuat în perioada sărbătorilor mari, iar meşterii măcelari cu greu puteau face faţă solicitărilor.

Comercializarea cărnii din mediul rural spre cel urban a crescut importanţa breslei măcelarilor, mai ales în prepararea specialităţilor.

Muzeul Naţional al Agriculturii invită publicul vizitator să descopere vechi unelte şi metode de preparare şi conservare a cărnii, precum şi modul de comercializare a acesteia în satele româneşti.

Muzeograf ing. Adrian Stroe

Foto: Ştefan Olteanu

Expoziţia ,,LA PAS PRIN LUMEA SATULUI“

      XXIII. Olăritul

Olăritul sau “arta răbdării”, cum este denumit popular acest meşteşug, reprezintă o îndeletnicire a românilor moştenită din timpuri străvechi, tocmai din neolitic. După unele mituri şi credinţe, omul l-ar fi furat Divinităţii şi prin foc a dat “grai şi suflet” vaselor.

Olăritul este un mod de exprimare. Vasele făurite de mâinile magice ale olarului reprezintă ceea ce este el, poartă amprenta întregii lui fiinţe. O viaţă de om nu este suficientă pentru a pătrunde acest meşteşug, a cărui esenţă nu stă numai în tehnicile de lucru, infinite de altfel, cât în starea de graţie dobândită prin lucrul la fiecare vas în parte. Iar singurul “vinovat” de acest lucru este doar lutul, acest umil, dar atât de preţios material.

Poate fi considerat şi un “exerciţiu” de creativitate a ţăranului român, deoarece oferă, oricui îndrăzneşte să îi descopere tâlcul, adevărate momente de magie, de reapropiere de valorile ancestrale şi de simplitatea plină de căldură a tainelor pământului. Simplul contact cu lutul conduce către reconectarea noastră la resursele pline de vitalitate şi energie creatoare ale Pământului.

Ţăranul din vechime nu se înconjura de lucruri multe, strălucitoare şi moarte, ci de lucruri puţine la număr, utile, obişnuit să aibă la îndemână lucrul viu al mâinilor care rostuiau materialul, înnobilându-l prin efort şi suferinţă.

Meşteşugul olăritului este reprezentat la Muzeul Agriculturii din Slobozia prin oale folosite pe vatră pentru pregătirea alimentelor, oale pentru lapte, urcioare, căni, străchini, farfurii, vase pentru copt aluaturi etc., iată câteva categorii de vase utilizate în gospodăria ţărănească, modelate atât în satul tradiţional, dar şi azi, ce sunt bine reprezentate în patrimoniul muzeului. Colecţia este compusă din piese aparţinând unor mari centre producătoare din Oltenia (Horezu, Târgu Jiu, Găleşoaia), Muntenia (Pucheni, Curtea de Argeş, Pisc), nordul Moldovei, Bihor etc., dar şi prin câteva piese (farfurii) confecţionate pe teritoriul fostului Imperiu Austro-Ungar (actualmente – Ungaria), în fabricile de la Hollohaza (înfiinţate în anul 1779, care mai funcţionează şi astăzi).

                                                                        Muzeograf, Magdalena Petre-Filip

Expoziţia ,,LA PAS PRIN LUMEA SATULUI“

XXIV. Studioul foto

Dacă a existat vreodată o descoperire cu adevărat radicală, aceasta este fotografia: meserie, artă, categorie filosofică, dovadă existenţială şi talent. Termenul de fotografie are o triplă semnificaţie în vorbirea curentă: tehnică ce poate crea imagini sub acţiunea luminii, imagine obţinută prin această tehnică şi ramură a artei grafice care foloseste această tehnică. În decursul timpului, fotografia a evoluat foarte mult. Progresele au urmat 3 direcţii principale: reducerea duratei de expunere/mărirea sensibilităţii filmului sau a plăcii, mărirea stabilităţii imprimării, simplificarea aplicării tehnicii de fotografiat.

Data oficială a invenţiei fotografiei este în 1839, când Daquerre a prezentat invenţia numită “daghereotip”, care este o simplă ameliorare a descoperirii făcute de Niepce, proprietar al invenţiei fiind statul francez. Graţie daghereotipiei, se obţine o matriţă a mediului pe o placă metalică tratată cu substanţă fotosensibilă, după expunere de ’’doar 8 ore” (când cerul este complet senin); copierea se face prin presarea matriţei pe suportul de hârtie, ca la orice tipărire a ziarelor.
Ideea de fotografie color a circulat încă de la apariţia invenţiei. Primele experimente fotografice în culoare nu au avut succes, neputându-se împiedica decolorarea fotografiei. Prima fotografie cu culori permanente a fost făcută în anul 1861, de fizicianul James Clerk Maxwell. Primul sistem color a fost Autochrome Lumière, apărut pe 17 decembrie 1903, fiind un sistem de fotografie transparentă. Fotografia instantanee, cunoscută sub numele de Polaroid, a apărut în 1948, fiind pusă la punct de dr. Edwin Land, la început în alb-negru, iar din 1962 în culori. În 1990, compania Kodak a prezentat publicului  DCS100,  primul aparat de fotografiat digital disponibil în comerţ.

Oare, de ce mergeau oamenii la fotograf?  Pentru că gestul de a se fotografia era unul foarte însemnat, fiind asociat adesea marilor evenimente şi ceremonii din cadrul comunităţii locale: botezuri, nunţi, târguri, sărbători religioase. Iar fotograful ştia perfect şi apărea în acele momente când omul nu îl putea refuza, sărbătoarea având, în lumea trecută, rolul de a revigora grupul şi puterea să dea eternitate şi să confere solemnitate unor momente importante ale vieţii sociale. Fotografia avea rolul să-i facă “nemuritori” pe cei înfăţişaţi, dar fixa şi nişte conduite. Ceremoniile erau fotografiate pentru că erau o evedare din munca zilnică şi realizau imaginea pe care omul sau grupul înţelegea să o dea despre sine.

Trecând cu privirea asupra fotografiilor vechi, observăm că nu vedem persoane, ci personaje, cu rolurile lor sociale, întărite de mimică, postură, aşezare. Decorul fotografiei de studio realizează mirajul lumilor cărora subiecţii le aparţin, fiecare detaliu fiind aranjat cu rigurozitate de ochiul fotografului. Astfel, toate imaginile au amprenta intervenţiei fotografului, care adaugă un detaliu decorativ din alt spaţiu cultural: o fereastră, o scară, mobilier stilizat, un patefon, o umbrelă.

În cadrul expoziţiei noastre, puteţi remarca recuzita unui studio foto, o expoziţie de vechi aparate de fotografiat ale firmelor KODAK, AGFA, PRAKTIKA, PENTACON, BEIRETTE etc.,  dar şi un laborator fotografic, echipat cu tot ceea ce era necesar pentru developarea clişeelor şi realizarea fotografiilor alb-negru. Vă invităm, atât pe cei cunoscători şi pasionaţi de fotografie, dar şi pe cei care doresc să admire imagini din trecutul fotografiei, să ne vizitaţi.

Muzeograf  ing. Adrian STROE 

Foto:  Ştefan Olteanu

Expoziţia ,,LA PAS PRIN LUMEA SATULUI“

XXV. FÂNTÂNA DE LA MARGINEA SATULUI

            Apa, considerată ca izvor dătător de viaţă pentru lumea înconjurătoare, a avut şi are o puternică semnificaţie pentru mediul rural. Atât pentru păstori, cât şi pentru agricultori, nimic nu ar mai fi putut să-şi urmeze cursul normal fără apă.

În decursul istoriei, sursa de apă a fost disputată între comunităţile de păstori şi agricultori. Accesul la sursa de apă a generat siguranţă, dar şi putere de dominare asupra celor care nu aveau acces liber la o astfel de sursă.

Dacă astăzi marea majoritate a gospodarilor din cadrul unei obşti săteşti deţine o fântână proprie, în trecut, fântânile erau destul de rare în ogrăzile ţărăneşti. Meşterii fântânari erau puţini şi nu în toate locurile era uşor de săpat o fântână.

Fântâna de la marginea satului are un statut special în viaţa obştei. Dacă se încearcă o explicaţie pragmatică, fântâna de la marginea satului era special amplasată pentru a deservi pe toţi cei care aveau nevoie de apă şi mai ales pe cei care călătoreau. Se poate vorbi de „pomeni de apă”, astfel încât să bea toată lumea.

Explicaţia magico-religioasă este mult mai complexă şi se pierde în negura vremii, implicând anumite ritualuri şi rugăciuni pentru rod, ceremonii de fertilizare (practici premaritale şi maritale) şi practici agrare. În acest caz, fântâna devine obiect ritualic.

Astfel, fântâna de la marginea satului se dovedeşte a fi un complex magico-religios şi pragmatic pentu lumea satului. În jurul acestor fântâni aveau loc întâlniri, ospeţe sau adunări obşteşti. O astfel de fântână era considerată ca o rădăcină în pământ din care omul şi vieţuitoarele se adapă, pământul este udat, dar în ea se oglindeşte cerul şi speranţa unui „mâine posibil”.

Cumpăna fântânii, în viziunea filozofică a obştei săteşti, funcţionează similar unei balanţe spirituale, în care se împletesc valori morale complexe. Plinul şi golul, viaţa şi moartea se succed, echilibrând existenţa printr-o lipsă de teamă pentru viitor a locuitorilor satelor româneşti.

Muzeul Naţional al Agriculturii aduce în atenţia publicului vizitator „Fântâna de la marginea satului”, prezentând, alături de structura fântânii, o serie de obiecte ceramice sau din aramă, care erau folosite la scoaterea apei din fântână sau la umplerea cu apă a altor vase.

Muzeograf  Fideliu Rubinescu

Foto: Ştefan Olteanu

Expoziţia ,,LA PAS PRIN LUMEA SATULUI“

XXVI. CICLUL VIEŢII, CICLUL MORŢII

Lumea satului a păstrat un repertoriu deosebit de bogat în obiceiuri, rituri și ceremonialuri. Dintre acestea, cele mai importante sunt cele care surprind principalele momente din viața omului: nașterea, nunta și înmormântarea. Marcând popasurile din lungul pelerinaj al vieții, de la leagăn până la mormânt, aceste evenimente se constituie în praguri, care, la un anumit moment, vor fi trecute de fiecare om  în parte și vor antrena întreaga comunitate sătească.

Masa ursitoarelor. Ursitoarele sunt zeităţi ale destinului care ursesc, ,,torc” firul vieţii noului născut. A treia zi de la naştere, ele sunt aşteptate cu o masă bogat împodobită, de către naşa copilului, cu obiecte simbolice şi ofrande, din care nu lipsesc făina, pâinea, sarea, grâul şi chiar unelte, astfel încât destinul să fie influenţat de prezenţa acestor obiecte.

Căsătoria, Nunta. Se ştie că în satul românesc nu era permis să nu fii în rând cu lumea şi atunci, prin consfinţirea căsătoriei, tinerii intrau în altă lume, în care erau vegheaţi de părinţii spirituali, respectiv naşii, de biserică şi de întreaga obşte. La acest eveniment, fiecare rit, fiecare practică era însoţită de multiple daruri care erau adresate tuturor participanţiilor, în funcţie de rang.

De pildă, pentru mireasă se pregătea turta miresei, pe care naşa o rupea deasupra capului acesteia şi arunca bucăţile în cele patru zări, pentru belşug, pentru bunăstare şi pentru statornicie.

Naşii, părinţii spirituali, se bucurau de daruri, pâine frumos împodobită cu simboluri care amintesc de fertilitate, de bogăţie.

Mesenii erau invitaţi, înainte de nuntă, cu vase de băuturi alese, cu ploscă cu vin, iar la masă erau aduse, de asemenea, vase speciale, ulcioare, grafine şi grafiniţe.

Moartea. Ultimul mare prag al vieţii de aici era imaginată în viziunea populară ca o lungă călătorie din lumea de aici în lumea de dincolo. Sufletul omului se crede că este veşnic, trupul părăseşte această lume la trei zile, iar sufletul la patruzeci de zile.

Acestor viziuni le corespund o serie de ritualuri: se fac pâini rituale pentru pomenire, atât la înmormântare, cât şi în zilele de pomenire a morţilor, precum şi la parastasele rânduite pentru răposat.

Pragurile vieţii şi morţii – naşterea, nunta şi înmormântarea – sunt componente hotărâtoare pentru existenţa ţăranului român şi trebuie trecute cu multă precauţie şi respect pentru tot ce presupune tradiţia strămoşilor. Naşterea omului reprezintă intrarea în viaţa cosmic, pământeană, nunta integrarea în ritmul vieţii, iar moartea este revenirea în cosmos.

Muzeograf, Claudiu Şerban

Foto:  Ştefan Olteanu

Expoziţia ,,LA PAS PRIN LUMEA SATULUI“

XXVII. BUCĂTĂRIA

Un loc important din structura locuinţei ţărăneşti este reprezentat de bucătărie. De cele mai multe ori, bucătăria era  separată de locuinţă, dar în cazul locuinţelor arhaice de tip bordei, cuptorul, care ocupa o mare parte din încăperea de locuit, era folosit şi pentru prepararea alimentelor şi pentru încălzirea spaţiului.

Ca nevoie primară pentru existenţa umană, obţinerea hranei a constituit, pentru mediul rural, principala activitate. Atât păstoritul, cât şi plugăritul şi-au adus aportul la asigurarea acesteia.

În cadrul expoziţiei ,,LAS PAS PRIN LUMEA SATULUI”, capitolul “Bucătăria”  însumează un inventar de obiecte din diverse materiale: lemn, ceramică, metal, provenind din perioade istorice diferite şi realizate fie manual, fie de factură industrială. Iată, întâlnim vase de lemn pentru  smântână, vase de lut pentru prepararea mâncării, vase pentru coacerea aluaturilor – ,,babele” (cum li se spune în Bucovina), un preparat special care se face de Sfintele Paşti, tigăi, tăvi de aramă, ibrice, ceainice, maşini de tocat, maşini de râşnit piper, maşini de gătit.

Deşi ţărănimea se ocupa cu producerea hranei, nu însemna, în mod automat, că această categorie socială era cea mai bine hrănită. Dimpotrivă, ţăranul avea o hrană simplă, chiar sărăcăcioasă; se mânca mai multă mămăligă decât pâine, poate pentru că mămăliga era mai uşor de făcut decât pâinea.

Pâinea de grâu era o mâncare mai „aleasă”, rezervată perioadei sărbătorilor. Făina albă de grâu, atât de obişnuită astăzi, era pe atunci la mare preţ, căci din ea se făceau multe copturi rituale – cozonaci, colaci – cu semnficaţie spirituală.

Abia în perioada interbelică, influenţa europeană aduce unele schimbări şi în mediul rural, iar hrana începe să se diversifice mai mult.

Evoluţia instrumentarului de bucătărie, ca urmare a influenţelor europene şi a schimburilor comerciale dintre sat şi oraş, a adus schimbări importante în prepararea alimentelor. Vasele ceramice    s-au diversificat foarte mult, au apărut formele turnate din aramă pentru prepararea diferitelor copturi, pentru obţinerea deserturilor, vase pentru gătit peşte, râşniţe pentru condimente, în locul mojarelor. Chiar şi cuptoarele tradiţionale din cărămidă şi ţesturile, fără a fi excluse de la utilizare, pe perioada de iarnă erau înlocuite cu maşini de gătit.

Astfel, creşte consumul de carne, ouă şi alte alimente bogate din punct de vedere nutritiv. Apar specialităţile din carne, prin folosirea maşinilor de tocat şi repartiţia consumului acestora, folosindu-se metode îmbunătăţite de conservare şi gătire. Chiar condimentele aduse de la oraş încep să fie utilizate alături de cele tradiţionale, cultivate în gospodărie, şi astfel deosebirea uriaşă dintre sat şi oraş, din punct de vedere alimentar, începe să se reducă.

Muzeul Naţional al Agriculturii invită publicul vizitator să observe inventarul unei bucătării tradiţionale ţărăneşti, dar şi să sesizeze acele aspecte legate de viaţa de familie.

Muzeograf, Claudiu Şerban

Foto:  Ştefan Olteanu

Casa mare

Expoziţia ,,LA PAS PRIN LUMEA SATULUI“

XXVIII. Camera de lucru

Cea mai mare parte din produsele agonisite prin ocupaţiile principale şi secundare erau destinate satisfacerii cerinţelor vitale, în primul rând celor alimentare şi vestimentare.

Ca şi o a doua activitate casnică importantă a fost prelucrarea fibrelor textile şi confecţionarea celor două sortimente de produse:  textile de casă şi ţesături pentru îmbrăcăminte.

            În dezvoltarea tehnicilor de prelucrare a fibrelor textile, în primul rând a ţesutului, o etapă importantă a fost marcată de descoperirea şi răspândirea războiului de ţesut orizontal. Pe războiul de ţesut, firele pregătite cu uneltele de prelucrare a fibrelor, se încrucişau perpendicular, după un anumit raport stabilit de ţesătoare.

Muzeul Agriculturii are  mai multe războaie tradiţionale,  dar multe dintre ele sunt incomplete. Toate războaiele de ţesut tradiţionale aveau în construcţie următoarele elemente: picioarele dinainte,  picioarele dinapoi, craci,  picioare de sul, scânduri (cea din faţă serveşte drept scaun pentru ţesătoare), sul de urzeală, pe care sunt depuse firele de urzeală, sul de ţesătură, pe care se înfăşoară ţesătura, întorcător, mâini, carafte, vatală (compusă din: vatala de sus, vatala de jos, locaş pentru spată şi spată), vergele de susţinere, iţe, rotiţe, zăvor, lopăţică, cui, potnogi, suveici / ”suvelniţe” (folosite pentru înserarea firului de bătătură / „bătaie”, compuse din: corp, ax /„lemnuş”, ţeavă şi umplutură).

             Camera de lucru constituie un spaţiu de lucru cu război de ţesut, cu furcă de tors, cu roată de tors şi răsucit lâna, rodane, piepten pentru cânepă, dar şi cu obiecte finite. Obiecte realizate prin toarcerea şi ţeserea acestor fire de lână, de bumbac, de in, de cânepă; respectiv covoare, pânză pentru făcut feţele de pernă, obiecte de port popular, preşuri.

Uneltele pentru tors, furca şi fusul, au înregistrat neînsemnate modificări în cursul veacurilor. Furcile erau înfrumuseţate cu migală, mai ales cele pe care le dădeau feciorii fetelor, care le păstrau cu grijă ca amintire. În zonele în care se torcea numai în cadrul gospodăriei şi în şezători, şi se ţeseau puţine textile de casă şi materiale pentru îmbrăcăminte, s-au folosit furci lungi, pe alocuri cu talpă, pe care femeile le ţineau mai uşor, stând pe scaune.

În perioada de iarnă, când nopţile sunt din ce în ce mai lungi şi când muncile pe câmp s-au terminat, iar prelucrarea lemnului se făcea ocazional, începeau muncile micii industrii casnice – scărmănatul lânii şi torsul ei, din care se ţesea pânză şi se confecţiona îmbrăcăminte. La lumina lămpii cu petrol, femeile se adunau în  şezătoare, unde fiecare femeie trudea să-şi toarcă caierele de cânepă sau lână. Erau momente de reculegere spirituală, un bun prilej de a învăţa colinde, a spune poveşti, întâmplări vechi sau de a depăna amintiri.

Neîntrerupte erau pentru femei muncile de prelucrare a fibrelor textile, urmate de ţesutul şi cusutul diferitelor piese de îmbrăcăminte. Unde erau mai mulţi de îmbrăcat, iar femeile trebuiau să fie alături de bărbaţi la anumite munci agricole, acestea făceau din noapte zi, iar când nu mai răzbeau, recurgeau la claca de tors.

            În economia ţărănească tradiţională, la gospodarii vrednici, cu femei harnice, toate erau socotite, nu numai bunurile agonisite, ci şi perioadele în care se prelucrau, se consumau, de aceea vitalitatea poporului român în condiţii vitrege ale trecutului de datorează deci regimului echilibrat şi cumpătat al traiului.

Muzeograf Claudiu Şerban