Muzeul Naţional al Agriculturii prezintă:
DRĂGAICA. 
24 iunie este sărbătoarea creștină Nașterea Sfântului Ioan Botezătorul, o sărbătoare care coincide cu sărbătorile agricole păgâne, de la început de vară. În popor, sărbătoarea se numește Drăgaică sau Sânzienele, flori și totodată ființe fantastice, zâne care zboară prin văzduh noaptea. De sărbătoarea lor, acestea devin foarte generoase și bune, dând bogăție holdelor, leacuri la toate florile și buruienile, sănătate oamenilor. Ziua de Sânziene este considerată cel mai bun moment pentru culegerea plantelor de leac, și, chiar este un adevăr, pentru că în această perioadă plantele medicinale sunt mature și cu proprietăți curative la potențialul maxim. Se spune din bătrâni că plantele culese de Sânziene sunt magice, putând fi folosite pentru descântat. Dar plantele cele mai benefice sunt considerate Sânzienele, flori de culoare galbenă, din care oamenii își făceau cununi și le puneau pe cap, ca să nu îi doară, la porți, ca să ferească gospodăria de rele, și la mijloc, ca să nu îi doară mijlocul. Cu scop apotropaic (apotropaic [At: CANDREA, F. 55 / Pl: ~ice / E: nct] 1-2 sn, a (Obiect) căruia i se atribuie proprietatea magică de a feri pe purtătorul lui de farmece, de boli etc. Si: amuletă), se puneau coronițele cu Sânziene în coarnele vitelor sau se aruncau pe ogoare și în grădini pentru rod bogat.
Iată ce am spicuit, pentru cititorii dumneavoastră, din cartea ”Calendarul țăranului român de la sfârșitul secolului al XIX-lea”, scrisă de Ioan Toșa și Simona Munteanu:
„Ziua de Sânziene era considerată data la care trebuiau terminate toate muncile agricole legate de întreținerea culturilor agricole, prășitoare, deoarece la această dată începea maturizarea acestora. În marea majoritate a satelor românești, oamenii gospodari erau preocupați să termine de prășit sau de săpat cartofii și porumbul până la Sânziene, când «se aruncă sapa în pod semn că s-a terminat săpatul cucuruzului», pentru a se putea pregăti să înceapă lucrările de recoltare, cositul fânului și seceratul cerealelor. Se credea că ploaia din ziua de Sânziene aduce boala de gălbează la oi și de aceea ciobanii țineau oile mai mult închise, pentru a nu mânca iarbă cu gălbează și le dădeau iarbă verde cosită, neplouată… De Sânziene, femeile aveau obiceiul de a scoate toate lucrurile din casă afară, la soare «scoarțele, velințele, ștergarele, lăicerele și tot ce au mai frumos, le scutură și le întind la soare să nu le mănânce moliile». După ce hainele și îmbrăcămintea erau scuturate și sorite, printre ele se punea sulfină albă și galbenă de câmp pentru ca să nu le roadă moliile.
Roua din noaptea de Sânziene avea, în credințele populare, proprietăți miraculoase, de a vindeca anumite boli, mai ales bolile numite pocitură și jupuială. Se credea că roua din ziua de Sânziene poate apăra pe oameni de răutăți – chiar oamenii sănătoși se tăvălesc în această zi, în pielea goală, prin iarbă ca să nu se lege răutățile de ei…. Pentru vindecarea unor boli, țăranii români s-au folosit de un complex de prejudecăți și credințe magico-religioase, care au fost completate cu leacuri preparate de ei din plante naturale. Din plantele naturale utilizate în medicina populară, cele mai cunoscute, la sfârșitul secolului al XIX-lea, au fost:
Aliorul, plantă veninoasă care crește prin tufișuri și păduri, cu tulpina bățoasă, frunze lungărețe și flori galbene. Cu alior se boiau ouăle de Paști și se făceau hapuri contra veninului de șarpe.
Armurariu, plantă spinoasă, cu frunze late, cărnoase, pătate cu pete albe. Sămânța de armurariu pusă în rachiu de tescovină era bună contra argintului (sifilisului), iar frunzele fierte în borș sau apă erau folosite pentru tratarea unei boli de animale numită armurariu.
Bozul, buruiană mare, care crește mai ales pe râpi, cu frunzele și floarea ca de soc, ce crește înaltă și are miros neplăcut. Face fructe, care, coapte fiind, au forma boabelor de piper ce conțin o culoare neagră. Se folosea pentru vopsitul firelor de cânepă și lână în negru. Rădăcina se întrebuința pentru tratarea vătămăturii, durerii de dinți, mușcăturii de șarpe.
Brusturii erau folosiți cu apă rece, pentru durerea de cap, creșterea părului și tratarea rănilor la animale.
Cicoare, buruiană cu floare albăstruie, se punea printre haine contra moliilor, se încingeau cu ea în dimineața zilei de Sânziene până nu se usucă de rouă ca să nu-i doară mijlocul sau pentru ca să nu dea Drăgaica peste ei.
Coada șoricelului, plantă cu foi înguste așezate una lângă alta pe cotorul ramificat, face o floare albastră de forma umbrelei, cu miros foarte tare. Se folosea sub formă de ceai pentru durerea de piept și de stomac, iar tăiată mărunt și amestecată cu slănină se folosea la vindecarea tăieturilor.
Leuștean, frunza lui pisată și amestecată cu păcură și albuș de ou, bătute bine, se folosea contra umflăturilor la oameni și la vite…
Din cartea „Pomul sacru al tradiției românești”, de Gheorghe Secheșan, am reținut următoarele:
„…Un alt obicei învederat, întâlnit frecvent în zona Banatului, era acela al împletirii, de către flăcăi, a unor cununi de flori de sânziene și aruncarea lor pe la casele fetelor nemăritate. Tot ele, fetele mari, adică, își puneau flori de sânziene sub pernă, nutrind convingerea că astfel își vor visa ursitul.
În această zi se performa și dansul Drăgaicei, menit să aducă belșugul casei și al câmpului, și să îndepărteze, în același timp, orice rău de vatra satului. Culeasă în zorii zilei, sânziana ar fi avut puteri de leac, tămăduitoare. Puse în copaie, ele îi întăreau pe copiii mai slabi de vârtute, dar vindecau, de pildă, și de friguri.
Sărbătoarea Sânzienelor mai este numită în popor și Amuțitul Cucului. Această pasăre cântă doar trei luni pe an, de la echinocțiul de primăvară până la solstițiul de vară, timp în care își caută soția, care l-a înșelat, plecând în lume cu noua pereche. Așa că această pasăre singulară (este singura care nu își clocește singură puii, ci îi pune în cuibul altor păsări) poate fi auzită doar un timp scurt, după care, se spune în credința populară, pleacă din nou în rai, de unde ar fi venit, pentru a-și căuta, iarăși și iarăși, soața”.
Documentare, Angelica Buzoianu, bibliograf