Muzeul Naţional al Agriculturii prezintă:
Cântarul dinamometric
Ca la orice invenţie cu tradiţie, istoria cântarului porneşte din antichitate. Tocmai nevoia omului de a cunoaşte lucruri exacte, măsurabile, a constituit motivul evoluţiei de la balanţele primitive la cântarele de mare precizie. Primul aparat de cântărit a fost o balanţă, utilizată de egipteni în mileniul al IV-lea î.Hr. Construcţia avea o formă extrem de simplă, braţul orizontal fiind susţinut la mijloc de un pivot şi dispus pe laterale, la distanţe egale, cu două talere suspendate cu sfoară. Iniţial, această balanţă era utilizată pentru a cântări şi compara nu numai diverse produse destinate trocului, cât şi pentru a determina greutatea prafului de aur pe care îl primeau uneori vânzătorii, în schimbul bunurilor. Deşi se număra printre primele modele, balanţa egiptenilor avea o precizie de aproape 99 %. Egiptenii au fost cei care au introdus şi conceptul utilizării greutăţilor pentru a afla masa unui produs în urma echilibrării balanţei. În perioada primului mileniu, acest tip de măsurare a greutăţii a fost îmbunătăţit de romani, de la care a rămas moştenire “cântarul roman”. Noua balanţă avea pe una dintre jumătăţile braţului, o singură contragreutate etalonată, care putea fi deplasată de-a lungul pârghiei, până când aceasta stătea în echilibru. Romanii au fost aceia care au construit balanţa, astfel încât porţiunea punct de sprijin să fie sprijinită pe un pivot ascuţit la capătul de sprijin, pentru a oferi o balansare cât mai exactă în momentul cântăririi. Acest mecanism oferea rezultate de precizie sporită în momentul în care, cu ajutorul balanţei, erau cântărite mase mici. Pârghia de sprijin a balanţelor a fost construită timp îndelungat din agat, acest material fiind înlocuit în timp de corindon, o piatră preţioasă formată dintr-un oxid natural de aluminiu, cristalizat, aproape tot atât de dur ca şi diamantul.
O schimbare de maximă importanţă, care stă la baza apariţiei cântarului analitic modern, a avut loc la mijlocul secolului al XVIII-lea, când chimistul scoţian Joseph Black a descoperit o nouă tehnică de construire a unei balanţe de laborator cu braţul rigid, cântărind foarte puţin, sprijinit pe un pivot cu muchia îngustă, asemănătoare unei lame de cuţit. Principiul de funcţionare al instrumentului era asemănător cu cel al unui balansoar. Pentru a evita necesitatea manevrării unor contragreutăţi cu o masă foarte redusă, cântarele acestea erau deja dotate cu o greutate încorporată, care putea fi mutată de-a lungul braţului, pentru a efectua mici echilibrări. Cântăririle făcute cu ajutorul acestei balanţe erau însă foarte uşor afectate de curenţii de aer şi umiditate, astfel că segmentele mecanice au fost îmbrăcate în sticlă. Balanţele de acest gen au servit muncii de laborator timp de 200 de ani, din 1750 până în 1950. Din 1948, construirea cântarelor a fost orientată spre cele cu un singur taler.
Muzeul Național al Agriculturii din Slobozia posedă o colecţie de 86 de cântare din categoriile: balanţe, cântare romane, bascule decimale, cântare de bucătărie etc. Cântarul prezentat în imagine a fost achiziţionat din localitatea București și este un obiect de uz casnic destinat cântăririi diverselor produse până la 10 kg. Se compune dintr-o tijă gradată, un cursor montat pe un arc ce indică greutatea mărfii, la capătul inferior are un cârlig şi un taler prins cu trei lanţuri pe care se agaţă sau se aşază marfa de cântărit. Înscrisuri: „No. 2”, „SALTER’S IMPROVED”, “SPRING BALANCE”, “WARANTED” şi scala de gradaţii de la 500 gr. până la 10 kg.
Muzeograf Adrian STROE
Foto Ștefan Olteanu